În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), aflat în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.
<(...)
În cele din urmă m-am întins pe canapeaua mea cu ziarul pe care tot ea mi-l adusese. Un tată îşi omorîse, cu lovituri de secure, nevasta şi fiul, în timp ce aceştia dormeau. O femeie îşi omorîse, cu revolverul, soţul şi fiica tot în timp ce aceştia dormeau. Doi îndrăgostiţi se sinuciseseră într-o cameră de hotel. Un ţăran de şaizeci de ani îşi omorîse cu un foc de carabină vecinul de cincizeci de ani, care era braconier. Fusese, în sfîrşit, găsit în Sena cadavrul umflat al tinerei dispărute. Un francez, căsătorit cu o japoneză, care îl părăsise pentru un neamţ, îşi făcuse harakiri. Un sinucigaş, deschizând robinetul de gaz ca să se sinucidă, nu murise, dar făcuse să sară în aer casa, de sub dărîmăturile căreia fusese scos teafăr, în timp ce vecinii săi, o pereche de pensionari şi nepotul lor muriseră striviţi. Pe undeva mai era război. Într-o bătălie se înregistraseră zece mii de morţi şi cincisprezece mii de răniţi. În America, un avion explodase în zbor, un altul, în Asia, fusese cuprins de flăcări în timp ce ateriza. Undeva au fost luaţi ostateci. Şi în altă parte fuseseră luaţi ostateci, de data asta răpirea fiind înfăptuită de elemente de dreapta, pe când autorii celeilalte erau de extremă stîngă. Răscoale în Africa; obţinând decolonizarea şi independenţa naţională, triburile se omorau între ele, aşa cum făcuseră înainte de colonizare. Independenţa naţională le permitea să-şi regăsescă vechile obiceiuri. Evident, era dezolant. Lumea va pieri pentru că nu mai există oxigen. Astronauţii se întorc de pe Lună. O nouă filozofie a dorinţei predică înmulţirea carnavalurilor. Vaticanul îndeamnă la iubire şi milă între oameni. O asociaţie internaţională, având sediul la Yokohama, cere oamenilor să se ucidă între ei cu bucurie. E o chestie interesantă. Dar se pare, şi cred, că nu e decît o farsă. Oamenii nu se pot ucide aşa, cu bucurie. Pentru a te ucide reciproc este absolută nevoie de forţa mîniei. De la începutul războiului civil, într-o ţară îndepărtată, se înregistraseră un milion de morţi. Adversarii sînt ajutaţi în luptă de trei mari imperii rivale, care le dau arme.
Societatea de protecţie a animalelor doreşte să înceteze masacrul puilor de focă. Un tînăr îşi ucide tatăl pentru că era burghez. Un sat întreg, dintr-o ţară aflată în război civil - bărbaţi, femei, copii, bătrîni - este pustiit cu aruncătoarele de flăcări ale compatrioţilor pentru că secta religioasă la care aderaseră cei aflaţi în sat le interzicea să participe la război şi să fie de partea unora sau altora dintre combatanţi.
Toate astea te decepţionează. Mereu acelaşi lucru, e cumplit de plictisitor. Dat fiindcă oamenii oricum vor muri cu toţii, ce importanţă mai are dacă sînt omorîţi mai devreme? Dar, în fine, cu toate că în fiecare zi lucrurile se petrec la fel, întîmplările astea menţin spiritul treaz.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 57-59.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu