„Codul onoarei (II)” (RUSU)

 Titus Rusu, Codul onoarei (II), „Tomis”, Constanța

În conflictele de onoare erau implicați intelectuali care se fereau de publicitate. Se dorea ca rezolvarea acestor conflicte să se facă cu discreție, departe de ochii lumii, dar mai ales de presă. Cei care participau la rezolvarea conflictelor de onoare pe cale armelor - sabie, spadă sau pistol era obligatoriu să fie considerați onești și să nu aibă conștiința pătată. În escaladarea conflictului mi se pare interesantă așa numita aplicare de palme morale, când una dintre părți se adresa celeilalte: „să vă considerați pălmuit”.

Codul Onoarei privind rezolvarea conflictelor pe calea armelor, întocmit de maiorul Iosif Drăghici din Regimentul 6 Vânători, a fost avizat de Ministerul Apărării Naționale cu nr. 117/1928. Conducerea armatei a recomandat acest cod pentru „tranșarea conflictelor de onoare” dintre ofițeri. Acest cod, dar mai ales cel întocmit de avocatul Ion Nedelescu, despre care am scris anterior, au fost aplicate în conflictele de onoare dintre intelectuali.

Cea mai gravă ofensă era considerată „pângărirea familiei”. Mai există în codul Drăghici o prevedere care se referă la „individul care a încălcat în picioare sanctuarul unei familii”.

Ofensatorul era obligat să dea satisfacția cuvenită, dacă dorea să fie considerat om de onoare. Fiecare om de onoare era obligat să repare din proprie inițiativă dauna pricinuită ofensatului. Dacă vina era reciprocă, deși nu egală, atunci ambii adversari trebuiau să arate simț cavaleresc și, prin cedare reciprocă, „să facă posibilă dezlegarea pașnică și onorabilă”. „Damele se consideră improprii duelului”, iar „ofensarea unei dame nu atinge persoana ei, ci protectorul ei natural și acest are dreptul să ceară socoteală ofensatorului”. Nu se cuvine ca „gentilomul să riște un duel pentru o concubină sau o damă cu renume dubios”.

Interesantă prevederea din Codul Onoarei din armata Marii Britanii, potrivit căreia un ofițer care promite unei femei că o ia de soție și, în baza acestei promisiuni, întreține cu ea raporturi intime, dacă nu se ține de cuvânt și se face o reclamație împotriva lui, este îndepărtat din funcție. Se consideră că și-a pierdut onoarea prin încălcarea promisiunii de căsătorie. Domnișoara sau doamna este crezută pe cuvânt. Ofițerii recunosc cele reclamate și acceptă să plece din armată.

Înaintea duelului, Codul Onoarei recomand ca beligeranții să facă o baie. Aceasta mi-a amintit că în Evul Mediu, în Franța, judecătorii plecau de acasă dimineața, pe întuneric, călări, precedați de un bărbat care  ținea în mână o torță pentru a lumina calea, iar înainte de începerea proceselor asistau la oficierea unui serviciu divin. Cred că în ambele cazuri ne aflăm în fața unui act de purificare, de katharsis. Participanții la duel erau obligați să se dezbrace până la cămașă. Înainte de începerea duelului, beligeranții erau obligați să se salute. În caz de ofensă foarte gravă, nu se salută.

O prevedere specială a Codului Onoarei o reprezintă interzicerea duelului rusesc, „la distanța unei batiste, cu un pistol încărcat și cu celălalt gol, trăgând la sorți cine să aleagă mai întâi arma”. Ca într-un film de Nikita Mihalkov...

Nu au dreptul la satisfacție cavalerească, printre alții, „cine-și însușește titluri sau demnități pe care nu le posedă, escrocul și trișorul”.

În Codul Drăghici se apreciază că ofensele de presă sunt cel mai grave, ele fiind premeditate și temeinic chibzuite. Presa este cel mai detestabil mijloc pentru a defăima o persoană, a-i diminua stima și autoritatea în public” (...) prin atacuri lașe și scelerate. Cel care a ofensat este obligat să dea satisfacția cavalerească cuvenită, dacă dorește să fie considerat un om de onoare. Scuzele cerute după lupta din teren onorează în cel mai înalt grad.

O prevedere specială se referă la deputați și procurori, care nu pot fi trași la răspundere pentru frazele violente întrebuințate în exercițiul funcțiunii, dacă ofensa nu a fost intenționată și personală. Opiniem că o asemenea prevedere ar fi trebuit să se aplice și avocaților.

Procedura de alegere a armelor are procedee complicate, ce trebuiau respectate riguros. În duelul cu sabia sau spada, lamele trebuiau să fie ascuțite, fără rugină sau știrbituri. Sunt preferate săbii care nu au mai fost întrebuințate la duel, afară de cazul când au fost nichelate din nou. Duelul fiind o chestiune privată, nu este permis accesul curioșilor. Este interzis a se lovi adversarul căzut, dezarmat sau alunecat. Cine comitea o astfel de faptă era scos din rândul oamenilor de onoare, iar „pentru fapta sa mișelească” era deferit justiției ca un simplu ucigaș.

Ca urmare a unei ofense în presă, Grigore Gafencu, viitor ministru de externe, l-a promovat la duel pe Emanuel Ciomac, viitor muzicolog important autor al unor monografii despre Wagner și Enescu și a câtorva volume de critică muzicală și beletristică. Duelul nu am ai avut loc ca urmare a medierii unor prieteni.

Șerban Cioculescu a scris despre conflictul dinte I. L. Caragiale și Ion Ghica, directorul teatrelor naționale. Ghica,din pudoare, fără acordul autorului, a tăiat ultimele replici din partea finală a spectacolului „O noapte furtunoasă”, referitoare la „legătura” lui Chiriac găsită pe patul Vetei de către Dumitrache. După discuții violente în biroul directorial al Teatrului Național din București, Caragiale a trimis o scrisoare lui Ghica în care arăta: „Vârsta dvs. mă împiedică de a da din partea mea acestui incident urmarea obișnuită în societate. Mă mărginesc prin a menține prin scrisoarea de față ofensa ce v-am adus-o oral”.

Astăzi oamenii nu se mai duelează. În locul codurilor de onoare există coduri deontologice pentru anumite profesii. Ne vom ocupa, în cunoștință de cauză, de cele care privesc judecătorii, procurorii și avocații.