Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.

(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.

Opinia publica versus presa in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...) Ziaristul acesta, in aparenta, violent si dezordonat, nu era lipsit de o judecata rece, retinuta, ca sa zic asa... Cred ca el si-a dat seama ca opinia publica, la noi, e incapabila de discernamint, dar in acelasi timp si mult mai sensibila ca orice alta opinie publica. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profunda si intotdeauna cel care scrie are absoluta dreptate. Stiu o anecdota care s-ar aplica foarte bine opiniei publice romanesti. Se zice ca un sultan a vrut sa judece el insusi intr-un proces. I s-au infatisat deci partile si a inceput sa vorbeasca cel cu plingerea... Uluit, sultanul s-a intors catre cadiul, care facea un soi de oficiu de grefier, si i-a spus, ca omul care a descoperit America: ``Asta are dreptate... Sa stii ca are dreptate.`` Dar a vorbit si piritul, vreme indelungata, dupa cit se pare, caci sultanul s-a aplecat catre cadiu din nou: ``Si asta are dreptate!...``... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte ca nu e cu putinta ca amindoi sa aiba dreptate... Si sultanul, uimit de aceasta descoperire, i-a spus mingiindu-si cu intelepciune barba: ``Si tu ai dreptate!`` Oricine ``injura`` pe cineva la noi, in gazeta, ``are dreptate`` si tulbura. Se intelege de la sine ca aceasta excesiva sensibilitate a opiniei publice romanesti fata de orice afirmatie insemneaza anularea insasi a oricarei opinii adevarate, capabile de lupta si de rezistenta. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a inteles acest lucru si atunci a adoptat ca principiu deliberat: bestelirea crincena  acelui pe care vrea sa-l combata... Ca urmare a faptului ca nu sunt in stare de o opinie reala si de discernamint, romanii sunt poate si neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior.  Am inteles asta in timpul cit mai fost la legatia din Londra. Nicaieri nu sunt, cred eu, mai putin maniaci, adica in realitate mai putini oameni cu viata interioara ca la noi. As vrea sa fiu limpede, dar nu stii sa scrii poti s-o faci boacana; nu vreau sa spun ca toti maniacii au viata interioara, dar tin sa afirm ca, dupa pararea mea, dupa cite am inteles pe unde am fost, orice om cu viata interioara trebuie sa-si organizeze traiul, sa si-l simplifice pe baza citorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalti, care-l scutesc de atentie exterioara, de explicatii si de pierdere de timp... daca nu e inca limpede, poate ca am sa mai revin, caci faptul ca englejii, francejii, germanii si nordicii dau cel mai mare numar de maniaci mi-a dat mult de gindit cind eram in strainatate. Si cred ca e si usor de constatat din istorie ca mai toti oamenii mari au avut manii, adica au avut curajul sa treaca putin drept ridiculi. Un om ridicul e insa un om pierdut intr-o tara incapabila de discernamint si de aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca sa zic asa, la rangul de principiu, besteleala... 
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 157-158.