prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos,
Școala Gimnazială Breasta
În urma Marelui Război avea să se
aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o
formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a
granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico -
militare care să asigure securitatea.
Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona
efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se
exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului
echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de
la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ
un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării
extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem
de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia
din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a
oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.
Propunerea unui astfel de sistem de
securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte
ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA
de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile
universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să
prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să
se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor
națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului
internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea
unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice
sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2].
Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului
Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele
paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect
viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea
Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin
sistemul de alianțe[3] pe
care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.
Instrumentul
destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia
fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și
arbitru al păcii”[4].
Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate
la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu
recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de
la Versailles.
Imediat
după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra
arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea
Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi
îndeplini rolul pentru care fusese creată.
Era
foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi
apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora
într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat
dar era mult mai dificil de statornicit pacea.[5]
Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui
Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare
era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze
pacea universală.[6]
Prin
activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat,
practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor
nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea
evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării
păcii şi securităţii internaţionale.
Societatea
Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au
caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând
„un vis generos al spiritelor
himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va
împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]
Eşecul Societății
Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de
război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat
de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.
Ideile fundamentale ale
concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi
războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a
egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor
avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea
şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea
Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.
Împărţirea
continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au
creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi
securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo -
franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a
Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea
tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea
„cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre
centrul şi apusul Europei.
Unul din factorii care au arătat în mod
evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii
colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a
fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele
învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii
statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea
că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate
obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o
integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în
stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe.
Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă
celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei
Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce
Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei
diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.
Rusia nu a fost admisă
la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini
internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste
tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte,
puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice
în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să
poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică,
politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii
statelor vecine acesteia[8].
Desconsiderarea
intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând
cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din
populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.
O lovitură serioasă
dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care
au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.
Lipsită de participarea Statelor
Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la
Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de
sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat
al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără
victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea
grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să
îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru
imposibil.[9]
Pacea izvorâtă astfel nu
a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două
manifestări eruptive ale unei crize globale.
În aprilie
1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației
Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a
fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o
susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i
permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.
Antoniu, Bogdan, Dinu,
Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor
internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005
Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor :
(1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975
Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87
Carpentier, Jean, Lebrun, Francois,
Istoria Europei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997
Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în
epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998
Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele
trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p.
4 - 5
Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București,
2007
Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii
Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998
Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 -
1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p.
32
[2] Ibidem.
[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București,
2007, p. 26
[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.
[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în
epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493
[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 365
[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele
trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p.
4
[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în
secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru
Învăţământul Rural, 2005, p. 92
[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu