Alegerile în Anglia în timpul marii crize economice din 1929-1933 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- (...) Între timp vor avea loc alegerile.
- Cine-i candidatul nostru?
- Se numește Dornford, un om nou, foarte de treabă.
- N-o să aibă nevoie de agenți electorali?
- Cum să nu!
- Perfect! Asta ava fi o ocupație pentru început. Guvernul ăsta Național* face vreo treabă?
- Vorbesc cu toții despre „îndeplinirea sarcinilor”, dar deocamdată nu ni se spune în ce fel.
- Presupun că în momentul în care vor avea de înfăptuit un plan constructiv, or să înceapă se mănînce între ei. Dar asta mă depășește. Eu pot foarte bine să cutreier ținutul strigînd: „Votați cu Dornford!”
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, p. 111.

NOTE M. T.
* Al doilea Guvern Național din perioada 1931-1935 a rezultat în urma alegerilor din octombrie 1931. A fost un guvern de coaliție, format din partidele conservator, laburist, liberal și național și condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/theguardian/2012/aug/25/archive-1931-macdonald-forms-coalition)
** Editura Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrrell 2 vol. - http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol

Istvan Tisza (1861 Budapesta -1918 Budapesta)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 480-481

În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor  care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.

Memorandul din 1892 al Partdului Național Român din Trasnilvania (IORGA 1915)

 Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Editura Casei Școalelor, București, 1915, 

XXI. „Memorandul” și urmările sale

(285) La 1892, delegația partidului național hotărî, îndemnată poate și de căderea atotputernicului despot ministerial Coloman Tisza, în 1890, să se înfățișeze Împăratului cu un nou act de protestare, un Memorand, și conferința a cincea din Sibiu dădu încuviințarea ei: trebuia să se condamne politica maghiară a renegaților doritori să aducă și pe alții la renegarea  care le păta sufletul - așa judeca Ioan Rațiu, care prezida adunarea. Părerea lui Alexandru Mocioni, care era pentru zăbovirea cestui act, fu răspinsă, și tineretul, biruitor acuma, și prin intrarea în comitetul dirigent de 22 membri, păși, prin Vasile Lucaciu  n. 1852 la Apa, studii la Roma, paroh în Sișești), Septimiu Albini, Eugen Brote, Aurel Popovici, Coroianu ș.a., la redactarea Memorandului.

Memorandul e un act bine redactat, aducînd o notă mai nouă, în raport cu concepțiile actuale de drept public.

Natural, un popor puțin amestecat în viața politică activă și care nu-și are conducătorii săi recunoscuți de toți, un popor la care nu este o educație politică trecînd din generație în generație, nu nimerește totdeauna tonul enunțărilor sale, întrebuințînd pe acela de disertație academică într-cu act politic - ceea ce nu trebuie, nici într-un caz. Dar în Memorand sînt foarte bine unite cele două elemente: protestarea respectuoasă împotriva încălcărilor la care, în toate domeniile, prin urmare și în domeniul electoral și în domeniul aplicării legii electorale și în domeniul împărtășirii la funcțiuni și în al tratării culturii elementare în limba romînă, au fost supuși romînii și, pe de altă parte, duioșia ceea care se cuvine să domnească în legăturile dintre supuși și Suveran, indiferent dacă Suveranul vine dintr-o cucerire și (...)