„Permanențe. Istoria militară a poporului român” (POENARU 1985)

 G. Poenaru, Permanențe. Istoria militară a poporului român, „Tomis”, Constanța

Concepută în 10 volume, Istoria militară a poporului român, lucrare de sinteză ce întrunește eforturile unui larg și prestigios colectiv de specialiști, a intrat deja în conștiința publicului ca un eveniment editorial, prin apariția primului volum la sfârșitul anului trecut. Permanența și evoluția civilizației românești, originalitatea creației de valori materiale și spirituale a poporului nostru în vatra sa carpato-danubiano-pontică, păstrarea neștirbită a comunității de limbă, tradiții, așezăminte, aspirații în matca vechii Dacii, în pofida vicisitudinilor istorice, a granițelor vremelnice și artificiale trasate de imperii, sunt coordonate legate indisolubil de lupta multimilenară de apărare a pământului străbun, de afirmarea continuă și vehementă a idealurilor de dreptate, independență și unitate. Iată de ce reconstituirea istoriei militare naționale, ca o parte integrantă și inseparabilă a istoriei patriei, a stimulat interesul istoricilor, conducând în vastul edificiu istoriografic inițiat acum sub auspiciile Comisiei române de istorie militară și Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Comisia de coordonare a acestei lucrări de exegeză este formată din general-colonel dr. Constantin Olteanu (președinte), acad. Ștefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu (coordonator principal), general colonel Vasile Milea, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, general maior Constantin Antip, conf. univ. dr. Mircea Mușat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. În substanțiala prefață la primul volum, subliniind semnificațiile întregii lucrări, comisia de coordonare consideră elaborarea Istoriei militare a poporului român ca un act de înaltă îndatorire patriotică și probitate științifică, ca o operă cuprinzătoare a faptelor de virtute, jertfă și nemurire a poporului român, reliefând lupta sa dreaptă pentru libertate, neatârnare și unitate, contribuția sa la cauza libertății și înțelegerii pașnice, creatoare, în această parte a lumii. Corolar al întregii istorii românești din cele mai vechi timpuri până azi, vocația pașnică constituie ideea cheie a întregii lucrări: „Vocația poporului român a fost și a rămas construcția pașnică, aspirația spre bună înțelegere cu toate neamurile din jur, dorința de conlucrare cu toate semințiile pământului. Lui i-au repugnat sfada, spiritul de aventură, brigandajul, mărirea deșartă clădită pe suferințele și împilarea altora. Mărturie a aceleiași vocații de pace și înțelegere a românilor stă și faptul că ei nu au recurs niciodată la forța armelor pentru anexa teritorii străine și nu au impus vreodată altor  popoare condiții care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independența sau aspirațiile legitime spre progres”. De-a lungul istoriei frământate a poporului nostru, armiile române au trebuit să înfrunte forțe potrivnice adesea inegale, să facă față unor situații dramatice, să reziste unor valuri succesive de agresori, dar niciodată nu a invadat alte popoare, ci dimpotrivă, au participat la eliberarea altor națiuni și popoare. Alte idei importante urmărite în lucrare se constituie ca răspunsuri la întrebările: „Cum a reușit poporul român să supraviețuiască atâtor cumplite încercări? Să alunge invadatori ce păreau invincibili? Să scutere dominații străine ce se voiau eterne? Să înainteze, pas cu pas, spre acel „viitor de aur” visat de toate generațiile de patrioți ai trecutului?” Refuzând explicația celor ce au invocat un „miracol românesc”, lucrarea își propune (și realizează exemplar în primul) să argumenteze prin datele istoriei, prin adevărul desprins din derularea evenimențială, virtuțile poporului român, vigoarea, tenacitatea, destoinicia, iscusința militară și diplomatic, eroismul și, mai presus de orice, patriotismul său, voința sa de trăi liber și stăpân în țara sa, caracter moștenit de la străbunii geto-daci ți păstrat nealterat până azi. Tradiția primului stat dac centralizat și independent al lui Burebista, înfloritoarei civilizații dacice din vremea lui Decebal, ca și mândria etnogenezei daco-romane, spiritului dac și latin îngemănat, s-au perpetuat prin timp peste încercările cumplite ale valurilor succesive ale atâtor migrații și năvăliri. Tot așa, modurile specifice de organizare ale românilor în obști și „romanii populare”, în „țări” și voievodate, românii păstrându-și astfel unitatea,, atât în cuget și simțire, cât și în forme de organizare și apărare specifice, aceleași în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Idea și dealul unității străbat istoria noastră, conturându-se deplin ca o realitate perenă, existentă prin milenii, realizată scalar, în dialectica evoluției societății românești și în contextul istoric general. În unitate stă explicația așa-zisului „miracol românesc”, unitatea este forța destinului nostru în lume.

Operă informativă și formativă, Istoria militară a poporului român își bazează argumentația pe izvoare. mărturii, documente, pe date și fapte relevante, constituind o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate în această direcție din trecut până azi. De la descrierile și lucrările de istorie militară efectuate începând cu cronicarii, continuând cu D. Cantemir, cu corifeii Școlii Ardelene, cu pașoptiștii, între care N. Bălcescu ocupă un loc proeminent, la cercetările și primele sinteze oferite de mari istorici ca Xenopol și Iorga, de generalul Radu Rosetti și alții, nimic nu a fost uitat, dimpotrivă, totul este și urmează a fi fructificat, în corelare cu fertilele studii și cercetări de istorie a patriei întreprinse în anii noștri. Lucrarea aduce astfel nu numai un bogat material informativ și ideatic sintetizat ca atare, ci și numeroase date și aspecte inedite, unele contribuții având chiar un caracter de pionierat. Se înțelege, interpretarea fenomenelor și evenimentelor, a evoluției societății românești, în ansamblu, și a aspectelor militare, în speță, au la bază principiile materialismului dialectic și istoric, documentele programatice ale partidului nostru. Lucrarea evidențiază rolul avut în orientarea istoriografiei românești actuale de secretarul general al partidului președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, fiind citate, atât în prefață, cât și în cuprinsul primului volum, idei-forță și formulări limpezi, lapidare, luminoase punți unind trecutul cu prezentul și viitorul, din opera sa. Înțelegem astfel și prețuim mai bine învățămintele trecutului în lumina prezentului, istoria scrisă fiind nu numai reflectarea istoriei trăite a poporului, ci și un important mijloc de educație, o pârghie modelatoare, un factor mobilizator. „Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strădaniile lor în perfecționarea creației materiale și spirituale - arată președintele țării noastre - învățăm să prețuim și să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului și comunismului”. Citind acest nobil îndemn ca motto la primul volum, alcătuitorii lucrării au reliefat astfel rolul modelator al ei, împreună cu semnificația mai largă a participării conștiente și active la propășirea patriei din prezent către viitor.

Primul volum din Istoria militară a poporului român derulează și interpretează datele și evenimentele din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. faptele istorice, aspectele militare sunt structurate pe capitole și subcapitole nu numai cronologic, peste tot urmărindu-se dialectica fenomenelor, raporturile cauzale, semnificațiile, fiind subliniate ideile ce se desprind din evoluția noastră istorică. Accentul pus pe rolul maselor făuritoare ale istoriei nu pierde din vedere contribuția personalităților istorice, formele organizaționale, fiind reliefate cristalizările statale, instituțiile, modurile de apărare specifice, evoluția și unitatea noastră etnoculturală, în contextul împrejurărilor istorice adesea nefaste. Interesante sunt comentariile privitoare la tradiția statului geto-dac, sistemul de fortificații, modul specific de apărare al străbunilor noștri, cetățile, uneltele și armele lor fiind descrise în legătură cu vocația alor creatoare, cu voința lor nestrămutată de unitate și permanență. Capitolul consacrat tradițiilor social-politice ale românilor, formelor lor organizaționale, se continuă firesc cu reliefarea rezistenței poporului nostru prin secolele de izbeliște ale atâtor migrații, demn de evidențiat fiind interesul acordat  - prin coroborarea tuturor datelor cunoscute până în prezent - prezenței neîntrerupte ale formelor de organizare specifice (obști, „romanii populare”), întrunind și nutrind continuu capacitatea de apărare față de agresori. Un capitol este destinat , în continuare, luptei formațiunilor politice românești pentru apărarea autonomiei lor (sec. VIII - mijlocul sec. XIII).

La capătul acestor mențiuni (ce ar putea fi extinse, dată fiind importanța temelor abordate) se cuvine sî dăm lista autorilor ce au conlucrat la reușita acestui prim volum: prof. univ. dr. Ion Barnea, dr. vasile Boroneanț, prof. Hadrian Daicoviciu, cercetător științific dr. Petre Diaconu, locotenent-major Mircea Dogaru, cercetător științific Catrinel Domăneanțu, cercetător științific Radu Harhoiu, cercetător științific Sergiu Iosipescu, muzeograf principal Floricel Marinescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Radu Popa, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Cristian Vlădescu, dr. Alexandru Vulpe, prof. univ. dr. docent Radu Vulpe, cercetător științific Mihail Zahariade.