Anca Tufiș, Flașneta cu iluzii, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993
Dacă ar fi să definim cu foarte puține cuvinte coproducția cinematografică româno-moldavă sau moldo-română „Unde fugi maestre?”, în regia lui Bogdan Drăgulescu, după un scenariu de Constantin Munteanu și B. D., am face aceasta răspunzând (nu numai în locul „maestrului”): „Oriunde s-ar putea evita propria umbră”. Și aceasta pentru că, la sfârșitul unei pelicule în care ne aleargă haotic prin cartierele executate la indigo, cu tot cu aleile lor labirintice inundate de gunoaie, prin viața de zi cu zi” a celor greu încercați de adaptarea la „noile realități”, prin Chișinău și București, prin crize de conștiință, ne trezim aruncați într-un carusel de bâlci, în vârtejul căruia figurile umane nu se mai deosebesc de figurile de lemn vopsit, la fel de lipsite de respirație după atâta maraton și la fel de supărate pe Dumnezeu, vinovat, nu se poate desluși clar pentru ce. Poate pentru că în această cursă contra cronometru nimeni n-a reușit să bată recordul. Și pentru că ambiția tânărului regizor de a crea muzică pe sintetizator eșuează (uneori lamentabil) într-un recital de flașnetă. O flașnetă din a cărei cutie mâncată de carii ies anevoie, una după alta, scârțâind din toate încheieturile lor de lemn, iluziile.
Mai întâi iluzia că dacă ești ziarist la noua „Casă a Presei” și scrii „mii de rânduri despre vaci”, acestea drept recunoștință, vor rumega cele 403 poezii patriotice scrise cândva cu oarecare convingere. După aceea, iluzia că totul se poate schimba la comandă, vorba unui zelos redactor: „Trageți tare, da mai moale, că acum suntem în libertate și avem voie”. Iluzia că pomenindu-i până la refuz pe jurnaliștii americani, capitaliștii francezi și chiar pe Saddam Hussein, intrarea în occident se va deschide larg, precum peștera lui Ali Baba atunci când s-a rostit „Sesam”. Iluzia de Cenușăreasă neinvitată la bal a unui personaj masculin, care în toiul nopții așteaptă o zână ce poate transforma dovleacul într-o caleașcă rapidă cu destinația „trecut”, unde va poposi, proaspăt mirosind a „Stalicinaia”, înveșmântat în cele „3 kile de decorații rusești”, pe care și le admiră nostalgic după ce s-au culcat toți ai casei și doar imaginea din oglindă îi mai poate răspunde la marile probleme existențiale: „Dacă ești milos pe lumea asta, n-ajungi nicăierea”. Iluzia că fiind un „cadru” racolat din popor, cu ideologia „lămurită” pentru a face parte dintr-o brigadă artistică mărșăluind prin „întreprinderi și instituții” cu un program temeinic de cântece și versuri patriotice mobilizatoare, ba românești, ba rusești (după conjunctură și public spectator), poți adopta condiția de artist „neproductiv” la „standardele economiei de piață”, lădându-te plătit în „diversificata gamă de produse” a unităților mai sus menționate, spre suprema satisfacție a familiei dezlănțuite într-un slalom uriaș printre oglinzile aburite de emoția sarabandei de lenjerie intimă sau a grămezii de televizoare ce sporesc, în piramidă, imaginea nivelului de trai. Apoi iluzia consacrării în orașul luminilor, care eșuează în „Micul Paris”, unde „Coca Cola se zice tot Coca Cola”, „Eminescu se zice tot Eminescu” și de fapt „fericirea este totul să fie liniște”.
Din tot acest noian de iluzii devin realizabile doar câteva imagini care frizează antologicul, susținute de Mircea Diaconu (recitând poezie revoluționară cu inflexiuni păunesciene sau gafând la fiecare pas cu o înduioșătoare și dezarmantă bună-credință), Mihai Mereuță (nostalgicul ce nu va înțelege în veci mersul istoriei, dar își clădește un viitor solid din calupurile de brânză vândute în piață și kilogramele de versuri care-i vor fi plătite corespunzător în calitate de poet-țăran), Horațiu Mălăele și Petre Nicolae (vajnicii apărători ai „crezului artistic”, înduioșând rusește o bandă de hoți de buzunare la Chișinău și dezlănțuindu-se apoi pe trei voci la București într-o odă a bucuriei de a fi român). Din păcate, scenariștii s-au grăbit să spună totul dintr-o singură suflare (devenită oftat spre final), iar regizorul s-a mulțumit cu încredințarea partiturilor unor voci masculine exersate. Corina Druc ne șoptește la ureche că este doar un element de butaforie. Cele câteva imagini cu încărcătură simbolică, lucrate sârguincios de Petre Petrescu, sunt departe de a ne sădi în suflet o primăvară, așa cum ne-am imaginat-o înaintea vizionării filmului. Aceasta nu pentru că am fi dorit neapărat să ascultăm trilul de privighetoare înainte de termen, ci, mai degrabă, din speranța de a asculta altceva în locul flașnetei mânuite în ritmul caruselului pus în mișcare de același „maestru”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu