T., Pentru cine mai scriem?, „Tomis”, Constanța, dec. 1998, p. 1
Trăim vremuri marcate de tot soiul de crize. Nimic nu mai funcționează cum trebuie, toate paradigmele sunt răsturnate sau percepute aiurea. Sunt anomalii cu care aproape ne-am obișnuit și pe care le privim deja cu detașare, așteptând vreo minune care să pună ordine în lucruri sau resemnându-se cu gândul că și asta pe care o trăim e un tip de realitate ca oricare alta.
În cultură, și mai cu seamă în literatură, există totuși o criză care le întrece pe toate celelalte - multe, păguboase și ele, fără a periclita însă viabilitatea unui principiu de aur: că rațiunea de a fi artei nu este existența în sine, ci co-existența, trăirea împărtășită cu subiectul receptor. Prin urmare, criza receptării, căci, apropo, de ea ne lamentăm aici, ni se pare a fi cea mai pernicioasă dintre toate în aceste timpuri prin excelență anti-culturale.
Pentru cine mai scriem oare, ne-am putea întreba, de vreme ce cititorul a devenit o specie pe cale de dispariție, iar critica de autoritate o amintire nostalgică din vremuri mai faste.
E adevărat, scrisul rămâne pentru mulți o formă de salvare, un mod de implicare tragică în aproximarea realului. Ei continuă să fabrice cu stoicism lumi de hârtie, fără a se mai gândi ce se va întâmpla cu cărțile lor după ce vor fi publicate. Cu disperare, cu gravitate sau cu histrionic cinism răspund că scriu pur și simplu pentru Dumnezeu, pentru ei înșiși sau pentru cercul minuscul de rude și prieteni.
Pentru a nu cădea în melodramatic, n-ar fi rău să amintim că aici există, când și când, licăriri de normalitate, oaze de lumină într-un deșert de indiferență și apatie. Problema difuzării dezastruoase, de pildă, a fost rezolvată - în parte și doar endemic - odată cu deschiderea librăriilor Uniunii Scriitorilor, unde, de bine, de rău, mai poți găsi câte un volum de literatură românească contemporană, după ce ai citit despre el sau ai auzit vorbindu-se undeva - absolut întâmplător, pentru că obiceiul de promovare publicitară a cărții nu există încă la noi. Mai e apoi efortul criticilor tineri de a suplini vidul de autoritate, deși vocile sunt destul de firave, iar criteriile de selecție a cărților comentate, nu întotdeauna cele mai riguroase. Sabotând puternic criza receptării, mai există și târgurile de carte, care, dacă sunt bine organizate, oferă o imagine aproape ideală a vieții culturale românești, oameni înghesuindu-se să cumpere cărți, lansări de volume la care sunt prezenți scriitori, critici și editori, dezbateri pe diferite teme, decernări de premii.
O astfel de tentativă de „sabotaj” vom face și noi în cadrul colocviilor tomitane din mijloc de decembrie, unde vom încerca să lămurim resorturile tenacității celor ce mai scriu încă, chiar și în condițiile precare ale receptării actuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu