GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA

„Visul şi fantezia mi le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci trăiesc în libertate, nestingherit.”

(G. ENESCU – Ion Biberi, Lumea de mâine, 1945)

Călătorul Enescu la Constanţa

Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o că se va  plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.

Pe de altă parte, publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanţa

Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.

Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.

Apoi, în perioada interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral: în  decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.

Scriitoarea constănţeană Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.

Acelaşi punct de vedere era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au înregistrat contrariul.

Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru Enescu…”.  “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.

În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.

În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze în Constanţa.

Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea în exil

Plecarea definitivă a lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros elev al său, Yehudi Menuhin.

Înainte de a pleca, însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.

Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţării”.

În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.

A părăsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu

Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.

Capodopera enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.

Memoria celui important muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

Bibliografie

Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974

Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.

Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.

Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

„Cuget liber”, 15.09.1946

„Dacia”, 13.12.1930

„Dobrogea Nouă”, 05.09.1970

„Litoral”, 17.09.1988

Cel mai vechi tren electric din România ruginește în depou

Digi24 23 martie 2014

Ce s-a schimbat în ultimii 150 de ani pe şoselele României. De la „birjarii prinşi pe capră beţi se vor aresta”, la „iuţeala mersului“

Cuget Liber 22 octombrie 2013

Primul Mare Premiu la automobilism: Le Mans / Franța 1906 (M. FERRARINI & R. NAUM 1993)

Primul Mare Premiu la automobilism a avut loc în vara lui 1906, la Le Mans, în Franța. Pe traseul de 104 km, peste 100.000 de spectatori au urmărit disputa a 34 de mașini Renault, Daracq, Brasier, Mercedes din Franța, Italia și Germania. Câștigătorul a fost Szisz Ferenc, care a pilotat un Renault de 100 CP cu o viteză medie de 101, 328 km/h. Szisz lucrase ca mecanic la firma lui Louis Renault, unul din cei doi frați fondatori. La premiere, ministrul francez al lucrărilor publice Darthou a salutat evenimentul cu premoniție: „Vă felicit pentru reușita acestei probe cu caracter internațional. Eu îi prevăd un viitor strălucit.” Astfel, Marele Premiu al Automobil Clubului Francez, redenumit apoi Marele Premiu al Franței, a inaugurat un nou tip de competiție motorizată, care s-a extins pe toate continentele.

SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993, 12.

Biografia lui M. Sadoveanu în 1906-1916 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Din anul 1906, cînd a revenit de la București la Fălticeni, și pînă la dezlănțuirea primului război mondial*, în vîrtejul căruia a intrat și țara noastră în 1916**, fratele meu*** a avut o perioadă cu cele mai multe și variate preocupări. Cu o putere de muncă puțin comună, se ocupa de gosopodărie, de cercurile culturale, de biblioteca pentru popor, editată de fosta Casă a Școalelor****, de redactarea și difuzarea acelei renumite gazete pentru săteni "Răvașul poporului"*****; de conducerea Teatrului Național din Iași******, pe care a reușit să- l scoată din marasmul în care intrase, imprimîndu-i o viață nouă, să se ducă la vînat și pescuit, făcînd dese incursiuni la munte, deal și șes; să se perfecționeze în jocul de șah, pentru care prinsese pasiune, să-și vadă prietenii din Fălticeni și Iași; să se bucure în liniștea înnoite de plăcerile ce-i oferea viața de familie. Și toate astea fără a neglija scrisul.
(...) Trebuia să intervină însă cumnata mea, cucoana Catincuța*******, ca să facă ordine și copiii******** să se hotărască, cu părere de rău, să se despartă de un tată atît de blajin, pe care-l așteptau totdeauna cu nerăbdare să sosească din călătorie.
După ce se odihnea două-trei ceasuri, începea să colinde livada, să cerceteze stupii, să cerceteze cum e hrănită vaca. Apoi se abătea și pe la moara din capătul de la deal al grădinii, unde sta mai mult de vorbă cu sătenii, să le asculte păsurile, decît să controleze pe morar.
De sosirea fratelui meu aflau îndată cunoscuții mai apropiați: Artur Gorovei********, doctorul Rossignon, doctorul Lateș, profesorul Dizu Zaharescu și alții, care nu întîrziau să vină să-l vadă și să-l cerceteze ce vești aduce din țară și... ce mai are de gînd să scrie. Printre vizitatorii care veneau mai regulat era și o rudă a cumnatei mele, doamna Tinu, pensionară, fostă institutoare; o persoană care se ținea încă bine și nu-i plăcea să stea degeaba. Dădea lecții particulare la copiii cîtorva fanilii fruntașe din tîrg, unde era căutată mai ales de cucoane, care o apreciau ca bună profesoară, dar mai cu seamă ca o excelentă informatoare de tot ce se petrecea în tîrg, lucru care după cum se știe, de cînd lumea, interesează foarte mult pe urmașele Evei.
În timpul vizitelor pe care mătușa Tinca obișnuia să le facă în livada de la deal, departe de lume - ziua aleasă fiind vinerea după masă- fratele meu și mai ales cumnata mea erau puși îndată la curent cu toate cancanurile din oraș, așa că nu mai era nevoie de gazetă locală. (...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 81-83.

Grădina lui Breslea din București în secolul XIX

<
(10) Grădina lui Breslea (Brăslea, Braslea), devenită proprietatea librarului George Ioanid (1818-1906) a fost transformată de acesta, mai ales după ce și-a lichidat librăria, în 1874, într-o grădină de pomi fructiferi și de legume care aproviziona cu trufandale piețele de zarzavaturi ale Capitalei; ea se întindea pe o suprafață mult mai întinsă decît parcul Ioanid din zilele noastre, la capătul dinspre centru al străzilor Polonă și Țăranilor (astăzi Aurel Vlaicu). În toamna anului 1871 grădina Braslea (Ioanid) din strada Polonă 104, oferea spre vînzare pomi, fructe, viță de vie (TEL.2 septembrie 1871, p. 3)
>