GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA

„Visul şi fantezia mi le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci trăiesc în libertate, nestingherit.”

(G. ENESCU – Ion Biberi, Lumea de mâine, 1945)

Călătorul Enescu la Constanţa

Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o că se va  plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.

Pe de altă parte, publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanţa

Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.

Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.

Apoi, în perioada interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral: în  decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.

Scriitoarea constănţeană Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.

Acelaşi punct de vedere era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au înregistrat contrariul.

Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru Enescu…”.  “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.

În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.

În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze în Constanţa.

Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea în exil

Plecarea definitivă a lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros elev al său, Yehudi Menuhin.

Înainte de a pleca, însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.

Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţării”.

În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.

A părăsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu

Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.

Capodopera enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.

Memoria celui important muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

Bibliografie

Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974

Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.

Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.

Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

„Cuget liber”, 15.09.1946

„Dacia”, 13.12.1930

„Dobrogea Nouă”, 05.09.1970

„Litoral”, 17.09.1988

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului