Moșierul din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<
Sînt vreo cinci ani de cînd, într-o toamnă, în drum de la Moscova la Tula, mi s-a întîmplat să stau aproape o zi întreagă la stația de poștă. (...) Cuprins de o deznădejde mută, mă uitam disperat la hulubele ridicate în sus ale tarantasului (1) meu, cînd, deodată, tresăriră zurgălăii și-o teleguță cu cai istoviți, înhămați în troică, se opri la cerdac. Cu strigătul „Repede, cai!” călătorul sări din telegă și intră în odaie. Cît a stat cuprins de o ciudată mirare, cum se întîmplă în asemenea cazuri, răspunsul căpitanului de poștă că nu sînt cai, am avut timp să cercetez pe noul meu tovarăș din cap pînă-n picioare, cu curiozitatea nesățioasă a celui care moare de plictiseală. Arăta sub treizeci de ani. Vărsatul îi lăsase urme adînci pe fața uscată și gălbuie cu un neplăcut reflex arămiu. Părul lui negru, bătînd în albastru, îi cădea la spate în bucle peste guler și-n față se-n încrețea în cap; ochii mici înfundați în cap priveau fără să te vadă; pe buza de sus îi atîrnau cîteva tuleie. Era îmbrăcat ca un moșier, vizitator nelipsit al tîrgurilor de cai, într-un arhaluc (1) pestriț, destul de slinos, cu o cravată decolorată de mătasă liliachie, o jiletcă cu nasturi de metal și pantaloni, foarte largi, de subt care de abia se zăreau vîrfurile cizmelor necurățate. Mirosea tare a tabac și a votcă; pe degetele lui groase și roșii, aproape acoperite de mînecile arhalucului, se vedeau inele de argint de Tula. Asemenea figuri se întîlnesc în Rusia nu cu zecile, ci cu sutele, și cunoștința cu ele, ca să-ți spunem adevărul, nu-ți oferă nici o plăcere; totuși, ideile preconcepute cu care priveam la călător nu mă împiedicau să nu observ bunătatea și căldura care-i erau întipărite pe față.

(1) Tarantas, căruță cu coviltir.

(1) Caftan.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Piotr Petrovici Karataev: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător. trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 259-260.

Călătoria terestră în Rusia în secolul XIX (VERNE 1892)

(I/6) „(...) `tarantas` e un soi de căruță rezemată pe 5 scînduri destul de elastice, între roțile depărtate una de alta și de înălțime mijlocie; e condusă de `iemtcik` cocoțat pe capră, care ține în frîu 3 cai și atunci cînd  e nevoie să se ia al patrulea cal de la `smatritel`, adică șeful de poștă al drumurilor caucaziene, primul vizitiu i se alătură un al doilea,` faletrul`.”

(I/7) „(...) să terminăm cu problema pașaportului. Din fericire, nu era vorba să obțin o `poderojnaia` de care odinioară avea neapărată nevoie oricine călătorea prin Rusia. Era timpul curierilor și cailor de poștă și, datorită puterii sale, acest act oficial îndepărta toate dificultățile, asigura cel mai rapid atelaj la halte, cea mai mare bunăvoință a vizitiului poștalionului, cea mai mare viteză de transport, într-o atare măsură, încît un călător cu recomandare bună putea străbate în 8 zile și 5 ore cele 2.700 de verste care despart Tiflisul de Petersburg. Dar ce greu îți puteai procura un asemenea pașaport! Astăzi e de ajuns un simplu permis de circulație, un permis atestînd, într-o oarecare măsură, că ești,  ce se cheamă în țările civilizate, un om cumsecade.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.