„Meditație despre ritmurile istoriei” (ROTUND 1992)

Nicolae Rotund, Meditație despre ritmurile istoriei, „Tomis”, Constanța, dec. 1992

După o scurtă perioadă în care narațiunea de mici dimensiuni părea că se va impune, ultimii ani în fostul spațiu sovietic înregistrează o revigorare a romanului epopee, cu o viziune diferită asupra mișcării timpului și a relațiilor sociale, adică a istoriei. Dacă despre Aitmatov, Abromov, Zalighin, Proskurin, Melej critica s-a pronunțat în numeroase ocazii, ea a fost mută - cînd nu ostilă - pentru Pasternak sau Soljenițîn. Dar nici Anatoli Rîbakov n-a fost ferit de conjurația tăcerii. E cazul celebrului roman Copiii din Arbat.

Arbat este un cartier al Moscovei, unde locuiesc multe din familiile de nomenklaturiști, dar și alții care nu se bucură de privilegii deosebite, fiind totuși, direct sau indirect, în contact cu acești „creatori” de istorie. Sîntem la începutul anilor 30, cînd Stalin încearcă să se lepede, prin diverse metode, de foștii săi colaboratori. Este o etapă în care istoria se aseamănă cu un fluviu ieșit adesea din matcă, cărînd la vale, într-o curgere haotică, tot ce întîlnește în cale. Dar este un haos programat de un aparat politic și administrativ foarte bine articulat, mai ales în privința străduințelor de a dovedi că orice acuzație are un temei și fiecare acuzat trebuie să-și recunoască vina, să-i delateze pe contrarevoluționari, să-și primească pedeapsa. Nici o intervenție de salvare, odată ce individul devine suspect, nu mai este posibilă. Indiferent de la ce nivel ar veni ea. Doar de la Stalin, dar acesta nu-i capabil de un asemenea gest, chiar dacă cineva ar îndrăzni să-l solicite.

Stalin captează atenția cititorului în mod deosebit. Forța viabilității lui literare stă în ritmul viu al prezentării, în nenumăratele „radiografii”, în conștiința puterii de fascinație, în credința că este singurul sortit să conducă. Nici ironia, nici șarja, nici violența limbajului, nici pateticul, nimic din toate acestea nu converg spre conturarea grotească. El este observat, reacțiile îi sînt consemnate detașat. Rîbakov surprinde fascinația pe care Stalin o exercită, în pofida banalităților expuse, și de care era conștient: „Stalin făcu din nou o pauză. Știa că spune lucruri cunoscute, dar, totodată, știa că cei care-l ascultă îi sorb fiecare cuvînt ca și cum ar fi fost o revelație, deoarece El este cel care le spune”. Vorbea încet, silindu-i pe ceilalți să-l asculte atent. E un actor, atît doar că jocul lui este ucigător. În acest complicat sistem cazul lui este unul particular, dar generalizat prin acea forță de care numai marii creatori sînt capabili. Ea nu se aplică numai dictatorului, ci și majorității personajelor care au un rol bine stabilit în economia cărții, conferindu-i, numai și numai din această perspectivă, ținuta clasică. Astfel, Sarok este tipul arivistului în stare să apeleze la acele mijloace proprii perioadei pe care o traversează: intervențiile, făcute din timp, la cei care dețin puterea, seducția erotică, oportunismul, disimularea. Va intra în NKVD, se va face remarcat și inclus printre cei care pregătesc asasinarea lui Kirov. Aflat în plină ascensiune, gîndurile lui țintesc tot mai sus și, mai mult ca sigur, îi vom urmări evoluția în volumul care urmează. Mark este tipul tehnocratului devotat ideii de industrializare a țării, fascinat de genialitatea lui Stalin, Kostea, oglindă a lumii interlope a Moscovei. Varia nevoie de independență proprie tinerei generații etc.

Victimă și martor al acestor convulsii este Pankratov Alexandr Pavlovici, pentru cei apropiați Sașa. Tînăr, inteligent, cultivat, cu un simț al demnității ignorînd realitatea, acest copil al Arbatului e însăși categoria încrezătoare în destinul poporului său, dar încercînd, în același timp, să înțeleagă cauzele unor mutații ce vin în contradicție cu ideea de adevăr. Aceasta este în esență tragedia lui. Face parte din tinerii cu personalitate, pe care Stalin vrea să-i transforme într-o masă fără individualități și dacă nu se poate, să-i condamne, după cum mărturisește într-o discuție: „Dar trebuie educat tineretul, trebuie crescut, așa cum grădinarul crește pomul. Nu trebuie lingușit, nu trebuie nici să ne luăm după el, nici să-i iertăm greșelile”. Metafora nu poate ascunde adevăratele intenții. Eroul va pătimi - desfășurarea investigațiilor trimițîndu-te, vrînd-nevrînd, la Kafka - tocmai fiindcă nu se lasă crescut. Condamnat nu pentru vreo greșeală, nu pentru abateri ideologice - se înțelege el avea încredere și în sistem, și în Stalin, asemeni atîtor milioane - ci pentru că nu vrea să renunțe la adevărul lui, este deportat în Siberia. Avatarurile îl modifică, experiențele dramatice prin care trece și contactul cu oameni diferiți ca gîndire politică și temperament îl maturizează. Dar caracterul rămîne același. Realitatea dură este întreruptă de scurte momente care pun în evidență adînca sensibilitate, dragostea pentru mama sa. Confruntarea a două tipuri de relație, eterne, unul filial și celălalt social, dau proporții cutremurătoare destinului individului contrapus unui sistem implacabil. Se pare că istoria nu-l va îngropa, însă nici nu-l va ierta. Într-un fel de epilog, proiecție a ceea ce va urma, Sașa, ajuns maior în vara anului 1944, va mărturisi că se află sub supraveghere. Confesiunea din final a scriitorului exprimă intenția continuării prezentării destinelor pînă în 1956, anul „Congresului lui Hrușciov”, „cînd au fost readuși la viață mii de oameni nevinovați, cînd au fost reabilitați cei care nu mai puteau fi readuși la viață”.

Roman politic, social, psihologic, istoric, erotic, Copiii din Arbat este înainte de toate o creație literară clasică de înalt nivel artistic, analizînd modul în care o anume istorie stăpînește neîndurător peste destinul oamenilor.