<
(...)
- Tocmai din cauza aceasta, în situația în care te găsești tu acum, va fi foarte bine să-și amintești de aceasta, pe amîndouă fețele. Între sahibi* să nu uiți niciodată că ești sahib; iar cînd ești între indigeni, să-ți aduci aminte că ești... zise Mahhub, apoi făcu o pauză și zîmbi.
- La urma urmelor, ce sînt eu? Musulman**, Hindustan***, Jain**** sau Budist*****?
- Nu mai încape vorbă că tu ești un necredincios și din cauza aceasta un mare afurisit. (...) În afaceri de credință e tot atît de greu de ales ca și între cai. Un om cuminte știe dinainte că orice cai sînt buni, căci la fiecare se poate cîștiga; întrucît mă privește pe mine, cu toate că sînt un bun Sunni****** și nu pot suferi pe cei din Tirah*******, sînt gata să cred același lucru despre orice credință. În orice caz se știe dinainte că o iapă de Kattiawar********, pe care o aduci din deșertul nisipurilor unde s-a născut, se va poticni în partea de apus a Bengaliei*********, întocmai ca un armăsar de Balkah********** (și se știe că nu se află cai mai buni decît cei din Balkah, numai de nu ar fi atît de greoi și de lați în spate), cu toate acestea nu fac două parale în zăpezile deșertului din miazănoapte, alături de cămilele pe care le-am văzut eu pe acolo. Tocmai de aceea eu mi-am zis întotdeauna că orice credință este întocmai ca și caii. Fiecare își are partea ei bună, dar numai în țara ei.
- Lama*********** al meu însă, spune cu totul altceva.
- Acesta este un visător bătrîn din Bhotyal************. (...)
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim*, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 221-222.
NOTE M. T.
* SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
** Primii musulmani au ajuns în India istorică în secolul VIII. Primul stat musulman a fost creat în N Indiei în urma unei invazii din secolul XII. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/islam/history/mughalempire_1.shtml)
*** Hinduismul este o religie politeistă tradițională în India istorică. (http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/hinduism/)
**** Jain Dharma este o religie din India istorică, propovăduită de 24 Jinas (cuceritori) succesivi, ultimul, Mahavira (sec. VI î. H.), fiind cel mai important. (http://www.descopera.ro/cultura/4317411-jain-calea-omului-spre-a-deveni-zeu)
***** Budismul a fost fondat de Gautama Siddharta (563 î. H. - 483 î. H.), care, la 29 de ani, și-a abandonat familia și rangul de prinț, a devenit ascet și a obținut iluminarea prin meditația sub arborele Bodi. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/history_of_buddhism.asp)
****** Sunni este confesiunea majoritară în islam (90%). (http://www.nytimes.com/2016/01/04/world/middleeast/q-and-a-how-do-sunni-and-shia-islam-differ.html?_r=0)
******* Tirah = Regiune împărțită între Pakistan și Afganistan, locuită de triburi paștu. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/in_depth/photo_gallery/3225183.stm)
******** Kattiawar / Kathiwar = Peninsulă în vestul Indiei. (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Scene_in_Kattiawar,_Travellers_and_Escort.jpg)
********* Bengal = Regiune istorică din E Indiei (sec. VI), situată în delta marelui fluviu sfânt Gange. La proclamarea independenței față de puterea colonială britanică în 1947, a fost împărțită între India (hinduși) și Pakistan (musulmani). În urma războiului de secesiune din 1971, a devenit independentă sub numele de Bangladesh. (http://en.banglapedia.org/index.php?title=Partition_of_Bengal,_1947) (http://www.bbc.com/news/world-south-asia-12651483)
********** Balkah / Balkh = Vechi oraș din N Afganistanului, centru al religiilor zoroastriană, budistă și islamică. (http://www.balkhheritage.org/)
*********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
************ Bhotyal = Tibet
Se afișează postările cu eticheta musulman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta musulman. Afișați toate postările
miercuri, 21 septembrie 2016
sâmbătă, 25 iunie 2016
Misticismul Indiei (BROMFIELD 1933-7)
<
(...)
Ransome nu socotea că atmosfera de mister sinistru, care plutea deasupra casei, avea de-a face cu sacrificiile tainice, ori cu orgiile ascunse, așa cum obișnuiau ziariștii de mîna a doua să descrie riturile hinduse. Era convins că originea acestei ambianțe avea un caracter mai puțin senzațional și o altă explicație, pe care o resimțea din ce în ce mai mult ca pe un lucru real, aproape tangibil. Era prezentă peste tot. Dacă aveai ochi pătrunzători, urechi agere și un oarecare fler, o simțeai ori de cîte ori intrai în casă. Plutea ca o mireasmă subtilă, dar coruptă, în jurul lui Mr. Bannerjee și a soției sale. Stăruia în toate încăperile. Uneori ieșea brusc la lumină, făcîndu-și simțită existența printr-o intonație, printr-o privire înfricoșată, care o făceau pînă și pe Mrs. Bannerjee să se transforme - în timp ce-i vorbeai - dintr-o ființă rece, distantă, dar reală, familiară chiar, într-o făptură neînțeleasă, înspăimîntată, sălbatică. Această metamorfoză, - remarcase Ransome - nu se limita la soții Bannerjee, ci se manifesta în nenumărate cazuri la mai toți indienii pe care-i cunoscuse. Chiar și pe dîrza, mîndra și independenta Maharani o văzuse schimbîndu-se brusc, misterios, în vreme ce el îi vorbea. În casa soților Bennarjee impresia aceasta era și mai acută deoarece Mr. Bannerjee fiind un bengali și avînd pretenția de a fi un indian luminat, format după tiparuri europene, contrastul era și mai izbitor, iar misterul ieșea și mai pregnant în evidență.
Ransome se convinse treptat că acest ceva contribuia la separarea dintre indieni și europeni, rupînd legăturile lor de intimitate, uscînd prieteniile cele mai apropiate, lăsîndu-le sterpe și goale. Scriitorii se refereau la acest fenomen numindu-l vulgar „misterul Indiei”, dar Ransome era prea inteligent ca să accepte acest teorii, după cum nu putea accepta nici ieftinele șmecherii ale fakirilor. Nega existența misterelor pentru că descoperise că în cele din urmă misterele hinduse, chiar și cel mai ezoterice, aveau explicații destul de simple.
După un timp începu să pună întrebări indienilor pe care îi socotea mai apropiați, dar nu realizase decît foarte puține progrese, pînă în ziua cînd se adresase Maiorului Safka. Nu avea nici un rost să ceară lămuriri lui Ali Khan. Musulmanii nu înțelegeau acest lucru. Inimosul și sincerul Rașid era de părere că în acest mister care-i făcea pe hinduși atît de lași, de trădători, de nestatornici își avea originea în neînțelegerile și tulburările dintre musulmani și hinduși. Pe musulmani îi irita și îi intriga mai mult chiar decît îl iritau și intrigau pe Ransome însuși.
Dar Maiorul Safka era un hindus, un brahman* eliberat; îl eliberaseră poate chiar strămoșii lui care, în loc să se încline în fața misterului și a spaimei, luptaseră împotriva acestora. Medicul se eliberase poate și datorită credinței lui în știință și în superioritatea inteligenței umane asupra răului din natură, înmagazinat în trupurile misterioșilor zei.
- Aceasta este marea racilă a Indiei, spunea Maiorul Safka. Ai putea s-o numești răul hindus. Înăbușă, paralizează, asfixiază. Este asemenea duhorilor care plutesc asupra cartierelor sărace, cînd sînt bîntuite de ciumă ori de variolă.
Discutaseră adeseori despre această chestiune, uneori pe veranda lui Ransome, alteori în biroul Maiorului, la spital. Cîteodată Miss Macdaid intra, îi asculta cîteva clipe, apoi se strîmba disprețuitor, învinuindu-i că își pierd vremea, vorbind despre lucruri fără rost. Numai educația, curățenia și o hrană îndestulătoare ar putea salva India, obișnuia ea să spună.
Maiorului îi plăcea să discute despre această chestiune și ori de cîte ori ataca acest subiect lucrurile i se limpezeau în minte. De fiecare dată îl făcea și pe Ransome să înțeleagă lucrurile mai bine, mai clar.
- Acest rău își are originea în misticism, iar manifestările lui sînt tot mistice. Ca să înțelegi acest lucuru, trebuie să cunoști întreaga istorie a religiei hinduse - originile, ascensiunea, declinul ei. Nu știu să fi existat ceva asemănător de-a lungul istoriei, decît poate credințele stranii, ezoterice din evul cel mai întunecat al Europei, cînd pustnicii se retrăgeau în peșteri dedicîndu-se contemplației, ca acel șarlatan bătrîn, tatăl lui Bannerjee. Oameni inteligenți intrau în mînăstiri pentru că numai acolo puteau păstra vie flacăra culturii și a civilizației. Un fel de nor plutea desupra Europei în acele vremuri... un nor pe care l-aș putea numi credință și religie, în ciuda grosolăniei și a superstițiilor , vremuri în care creștinismul devenise un nefast amestec de credințe în care găseai învățămintele lui Hristos îmbinate ciudat cu păgînismul druid**, cu superstiții izvorîte din ținuturile mlăștinoase ale Germaniei, peste care se suprapuneau raționamentele romane și superstițiile romane și grecești. Acest nor pătrundea în fiecare casă și își punea pecetea pe viața fiecărui om. Nu scăpau de influența lui decît cei care se închideau în mănăstiri sau trăiau ca animalele în peșteri. Armate de vrăjitori, de demoni, de strigoi bîntuiau mințile și existența pînă și a celor mai inteligenți oameni, făcîndu-i să trăiască sub teroarea unei credințe care glorifica răul nu binele. Aceast s-a petrecut în cursul căderii unui mare imperiu***, a prăbușirii unei întregi civilizații.
Maiorul reluă după o scurtă pauză:
- După cum vezi, un agent de asigurări retras din afaceri, cum e de pildă bătrînul Bannerjee, simte că-l cotropește frica; spre a scăpa de păcate se izolează de lume și devine sfînt tocmai fiindcă viața lui nu a fost de loc sfîntă. Banii agonisiți de el n-au provenit din afaceri curate și, la un moment dat, omul nostru este cuprins de frică; nu știu de ce îi este frică, dar îl stăpînește totuși acest simțămînt. Și Bannerjee fiul este înfricoșat, în ciuda manierelor lui rafinate, a limbajului său distins; este un laș și din cînd în cînd simte pogorînd asupra lui o groază nelămurită, datorită unei mase imponderabile de lucruri aflate dincolo de înțelegerea sa.
Deodată, Maiorul izbucni în rîs:
- Uneori și pe Maharani o cuprinde frica. Mi s-a întîmplat să o văd uitînd că are o minte luminată, că a înființat un liceu pentru fete și că a făcut să se voteze o lege care îngăduie femeilor hinduse să divorțeze. Dar acestea nu contează. Cîteodată acel „ceva” pune stăpînire și pe ea, readucînd-o la starea de sălbăticie de odinioară, supunînd-o superstițiilor, ca pe vremea cînd au adus-o aici după ce a coborît din munți. Deasupra Indiei plutește ca un nor... o religie care nu a suferit reforme, o religie născută din natură - asemenea tuturor credințelor - și care a cunoscut o ascensiune fantastică, intrînd apoi în declin ca orice religie sălbatică, împănată de imagini idolatre și tabu-uri ce slăvesc principiul răului și al nimicirii deopotrivă cu cel al binelui și al creației. Poate că în manifestările ei este mai sălbatică și mai înfricoșătoare decît a fost vreodată creștinismul păgîn al evului mediu. Și aceasta nu se întîmplă fiindcă oamenii sînt diferiți de cei din alte colțuri ale lumii. Această religie a fost zămislită nu de indivizi, ci de India însăși... de pămîntul, de soarele, de cerul ei, de însăși viața crudă și nepăsătoare a Indiei. În țara ceasta soarele arde nemilos, cîmpile sînt aride, uraganele nimicitoare, fertilitatea și liniștea au o existență scurtă, șerpii și fiarele sălbatice bîntuie, inundațiile, seceta, cutremurele se țin lanț, iar natura este mai ostilă ca oriunde. Pe continentul acest suprapopulat și adeseori suprafertil, pe cît este de Africa de pustie, de sterilă, colcăie viața... o viață însă care cuprinde în esența ei tot ce poate fi mai amenințător, mai rău, mai destructiv.
Maiorul deveni grav, solemn.
- Vedeți, aceasta e .. India, suspină el. De aceea a fost întotdeauna toturată, chinuită... de aceea conducătorii s-au arătat întotdeauna neînchipuit de măreți și de barbari... de aceea mizeria și molimele ei depășesc pe cele ale altor națiuni. Este o țară în care sălbăticia cunoaște exagerări incredibile, cruzimea este mai crudă, iar frumusețea mai frumoasă ca în orice parte a lumii. Din toate acestea s-a născut credința, a atins culmi nebănuite, apoi a intrat în declin, slăvind principiile crude ale distrugerii. Pretutindeni în lume natura a fost ostilă omului pînă cînd aceasta a reușit grație inteligenței sale să o supună. În India însă natura a rămas un monstru ce nu poate fi cîtuși de puțin îmblînzit. Trebuie să o adori sub aspectul zeiței Kali****, tocmai fiindcă această adorare pare lipsită de logică. Miss Macdaid are în parte dreptate. Îi putem educa pe indieni, le putem hrăni mulțumitor copii, putem încerca să zăgăzuim molimele, dar pînă în cele din urmă tot natura va ieși învingătoare. Aici, în Ranchipur, am străbătut un drum lung, dar la sfîrșit vom fi înfrînți de India însăși, de acest continent imposibil de cucerit.
Maiorul reluă:
- Mr. Bannerjee nu este înfricoșat de niște vagi simboluri ridicate la rang de zeități, ci de ceva mai sălbatic și mai profund. Este înspăimîntat de India însăși. Zeii sînt doar niște umbre. Seceta, musonii, cutremurele de pămînt, lepra, ciuma, tifosul, arșița soarelui și cerul sterp se află la temelia spaimelor lui. Mr. Bannerjee nu strălucește prin intelegență și își închipuie că zeița Kali este aceea care îl îngrozește. Este conștient, pe bună dreptate, că în ciuda educației sale dobîndită la Oxford***** și a conversațiilor sale despre Londra și Paris, rămîne un indian și orice ar face nu va scăpa de India.
Suspină iarăși, apoi adăugă:
- Poate că și noi vom fi înfrînți. Nu cred că este atît de simplu, precum crede Miss Macdaid. Oricum, facem o încercare. Dar nu este de loc ușor, cînd un întreg popor trăiește sub stăpînirea fricii, nu a unei credințe. Dumneavoastră europenii sînteți pe moarte fiindcă v-ați pierdut credința. Cîteodată cred însă că e mai bine să nu crezi în nimic decît să ai o credință ca a noastră. Noi trebuie să ne înfrîngem teama, negația, vidul. De aici provine și superioritatea amicilor noștri musulmani. Nu-i înspăimîntă nimic, nici cerul și nici pămîntul... nici India nu-i îngrozește. Mai mult ca oricare alții, au reușit aproape să o supună, dar pînă în cele din urmă și au fost înfrînți. N-a fost cucerită nici de englezi. Și ei nu sînt decît niște tolerați pînă într-o zi cînd India, cu toate forțele ei reale și bune, se va răsuci în somn și-i va da peste cap, așa cum i-a dat și pe Asoka******, și pe Alexandru*******, și pe moguli********, și pe tătari, și pe chinezi.
Vocea și ochii Maiorului oglindeau o tristețe și o descurajare pe care Ransome le deslușise și la alți indieni. Dar alături de acestea citi și un fel de mocnire a unui triumf și unei mîndrii izvorîte poate din conștiința că făcea parte din acest vast, necucerit și tragic continent. Maiorul nu avea nici optimismul robust al lui Rașid Ali Khan, atît de mîndru de sîngele său de cuceritor, și nici vioiciunea veselă, de pasăre, a lui Mr. Jobnekar, de curînd eliberat din sclavia apăsătoare a atîtor secole. Maiorul era mai inteligent decît oricare dintre ei, și pe deasupra mai era înzestrat și cu instinctul și sensibilitatea unei rase și a unei caste a căror vechime putea fi anevoie cuprinsă în unitățile noastre de timp.
Erau moment cînd și pe Maior îl încolțea frica. Și aceasta era fascinația pe care o exercita asupra lui Ransome. Maiorul era un copil, dar în același timp bătrîn ca vremea. Părea să găsească viața prea dureroasă pentru a o purta astfel decît aruncîndu-se în vîrtejul ei și pierzîndu-se în spaima și confuzia iscată. Căci Maiorului nu-i va fi niciodată posibil să se retragă în adînca negare a vieții contemplative.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 272-276.
NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționarul Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman) (http://www.hinduwebsite.com/brahmanmain.asp)
** druíd, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida. Sursa: D.Religios (1994) (https://dexonline.ro/definitie/druid)
*** Imperiul Roman de Apus (476).
**** Kali = Zeița hindusă a timpului, morții și întunericului, soția zeului Shiva. (http://www.britannica.com/topic/Kali)
***** Oxford = Cea mai veche universitate britanică, înființată în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
****** Asoka (304 î. H. - 232 î. H.) = În timpul domniei sale (270 î. H. - 232 î. H.), imperiul indian Maurya a cunoscut maxima expansiune. A abandonat religia hindusă pentru budism. (http://www.buddhanet.net/e-learning/dharmadata/fdd9.htm)
******* Alexandru cel Mare (359 î. H. - 323 î. H.) = Rege al Macedoniei (336 î. H. - 323 î. H.). În timpul lungii sale campanii în Orient (334 î. H. - 323 î. H.), el a cucerit și vestul Indiei (326 î. H.), limita imperiului său. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-alexandru-cel-mare-regele-indian-poros)
******** MARII MOGULI, dinastie de cârmuitori ai așa-zisului Imperiu Mogul (1526-1858) din India. Întemeiată de Babur. Reprezentanți de seamă: Akbar, Jahāngῑr, Shah-Dhajan, Aurangzeb ș.a. În 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând și India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/mogul) (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)
(...)
Ransome nu socotea că atmosfera de mister sinistru, care plutea deasupra casei, avea de-a face cu sacrificiile tainice, ori cu orgiile ascunse, așa cum obișnuiau ziariștii de mîna a doua să descrie riturile hinduse. Era convins că originea acestei ambianțe avea un caracter mai puțin senzațional și o altă explicație, pe care o resimțea din ce în ce mai mult ca pe un lucru real, aproape tangibil. Era prezentă peste tot. Dacă aveai ochi pătrunzători, urechi agere și un oarecare fler, o simțeai ori de cîte ori intrai în casă. Plutea ca o mireasmă subtilă, dar coruptă, în jurul lui Mr. Bannerjee și a soției sale. Stăruia în toate încăperile. Uneori ieșea brusc la lumină, făcîndu-și simțită existența printr-o intonație, printr-o privire înfricoșată, care o făceau pînă și pe Mrs. Bannerjee să se transforme - în timp ce-i vorbeai - dintr-o ființă rece, distantă, dar reală, familiară chiar, într-o făptură neînțeleasă, înspăimîntată, sălbatică. Această metamorfoză, - remarcase Ransome - nu se limita la soții Bannerjee, ci se manifesta în nenumărate cazuri la mai toți indienii pe care-i cunoscuse. Chiar și pe dîrza, mîndra și independenta Maharani o văzuse schimbîndu-se brusc, misterios, în vreme ce el îi vorbea. În casa soților Bennarjee impresia aceasta era și mai acută deoarece Mr. Bannerjee fiind un bengali și avînd pretenția de a fi un indian luminat, format după tiparuri europene, contrastul era și mai izbitor, iar misterul ieșea și mai pregnant în evidență.
Ransome se convinse treptat că acest ceva contribuia la separarea dintre indieni și europeni, rupînd legăturile lor de intimitate, uscînd prieteniile cele mai apropiate, lăsîndu-le sterpe și goale. Scriitorii se refereau la acest fenomen numindu-l vulgar „misterul Indiei”, dar Ransome era prea inteligent ca să accepte acest teorii, după cum nu putea accepta nici ieftinele șmecherii ale fakirilor. Nega existența misterelor pentru că descoperise că în cele din urmă misterele hinduse, chiar și cel mai ezoterice, aveau explicații destul de simple.
După un timp începu să pună întrebări indienilor pe care îi socotea mai apropiați, dar nu realizase decît foarte puține progrese, pînă în ziua cînd se adresase Maiorului Safka. Nu avea nici un rost să ceară lămuriri lui Ali Khan. Musulmanii nu înțelegeau acest lucru. Inimosul și sincerul Rașid era de părere că în acest mister care-i făcea pe hinduși atît de lași, de trădători, de nestatornici își avea originea în neînțelegerile și tulburările dintre musulmani și hinduși. Pe musulmani îi irita și îi intriga mai mult chiar decît îl iritau și intrigau pe Ransome însuși.
Dar Maiorul Safka era un hindus, un brahman* eliberat; îl eliberaseră poate chiar strămoșii lui care, în loc să se încline în fața misterului și a spaimei, luptaseră împotriva acestora. Medicul se eliberase poate și datorită credinței lui în știință și în superioritatea inteligenței umane asupra răului din natură, înmagazinat în trupurile misterioșilor zei.
- Aceasta este marea racilă a Indiei, spunea Maiorul Safka. Ai putea s-o numești răul hindus. Înăbușă, paralizează, asfixiază. Este asemenea duhorilor care plutesc asupra cartierelor sărace, cînd sînt bîntuite de ciumă ori de variolă.
Discutaseră adeseori despre această chestiune, uneori pe veranda lui Ransome, alteori în biroul Maiorului, la spital. Cîteodată Miss Macdaid intra, îi asculta cîteva clipe, apoi se strîmba disprețuitor, învinuindu-i că își pierd vremea, vorbind despre lucruri fără rost. Numai educația, curățenia și o hrană îndestulătoare ar putea salva India, obișnuia ea să spună.
Maiorului îi plăcea să discute despre această chestiune și ori de cîte ori ataca acest subiect lucrurile i se limpezeau în minte. De fiecare dată îl făcea și pe Ransome să înțeleagă lucrurile mai bine, mai clar.
- Acest rău își are originea în misticism, iar manifestările lui sînt tot mistice. Ca să înțelegi acest lucuru, trebuie să cunoști întreaga istorie a religiei hinduse - originile, ascensiunea, declinul ei. Nu știu să fi existat ceva asemănător de-a lungul istoriei, decît poate credințele stranii, ezoterice din evul cel mai întunecat al Europei, cînd pustnicii se retrăgeau în peșteri dedicîndu-se contemplației, ca acel șarlatan bătrîn, tatăl lui Bannerjee. Oameni inteligenți intrau în mînăstiri pentru că numai acolo puteau păstra vie flacăra culturii și a civilizației. Un fel de nor plutea desupra Europei în acele vremuri... un nor pe care l-aș putea numi credință și religie, în ciuda grosolăniei și a superstițiilor , vremuri în care creștinismul devenise un nefast amestec de credințe în care găseai învățămintele lui Hristos îmbinate ciudat cu păgînismul druid**, cu superstiții izvorîte din ținuturile mlăștinoase ale Germaniei, peste care se suprapuneau raționamentele romane și superstițiile romane și grecești. Acest nor pătrundea în fiecare casă și își punea pecetea pe viața fiecărui om. Nu scăpau de influența lui decît cei care se închideau în mănăstiri sau trăiau ca animalele în peșteri. Armate de vrăjitori, de demoni, de strigoi bîntuiau mințile și existența pînă și a celor mai inteligenți oameni, făcîndu-i să trăiască sub teroarea unei credințe care glorifica răul nu binele. Aceast s-a petrecut în cursul căderii unui mare imperiu***, a prăbușirii unei întregi civilizații.
Maiorul reluă după o scurtă pauză:
- După cum vezi, un agent de asigurări retras din afaceri, cum e de pildă bătrînul Bannerjee, simte că-l cotropește frica; spre a scăpa de păcate se izolează de lume și devine sfînt tocmai fiindcă viața lui nu a fost de loc sfîntă. Banii agonisiți de el n-au provenit din afaceri curate și, la un moment dat, omul nostru este cuprins de frică; nu știu de ce îi este frică, dar îl stăpînește totuși acest simțămînt. Și Bannerjee fiul este înfricoșat, în ciuda manierelor lui rafinate, a limbajului său distins; este un laș și din cînd în cînd simte pogorînd asupra lui o groază nelămurită, datorită unei mase imponderabile de lucruri aflate dincolo de înțelegerea sa.
Deodată, Maiorul izbucni în rîs:
- Uneori și pe Maharani o cuprinde frica. Mi s-a întîmplat să o văd uitînd că are o minte luminată, că a înființat un liceu pentru fete și că a făcut să se voteze o lege care îngăduie femeilor hinduse să divorțeze. Dar acestea nu contează. Cîteodată acel „ceva” pune stăpînire și pe ea, readucînd-o la starea de sălbăticie de odinioară, supunînd-o superstițiilor, ca pe vremea cînd au adus-o aici după ce a coborît din munți. Deasupra Indiei plutește ca un nor... o religie care nu a suferit reforme, o religie născută din natură - asemenea tuturor credințelor - și care a cunoscut o ascensiune fantastică, intrînd apoi în declin ca orice religie sălbatică, împănată de imagini idolatre și tabu-uri ce slăvesc principiul răului și al nimicirii deopotrivă cu cel al binelui și al creației. Poate că în manifestările ei este mai sălbatică și mai înfricoșătoare decît a fost vreodată creștinismul păgîn al evului mediu. Și aceasta nu se întîmplă fiindcă oamenii sînt diferiți de cei din alte colțuri ale lumii. Această religie a fost zămislită nu de indivizi, ci de India însăși... de pămîntul, de soarele, de cerul ei, de însăși viața crudă și nepăsătoare a Indiei. În țara ceasta soarele arde nemilos, cîmpile sînt aride, uraganele nimicitoare, fertilitatea și liniștea au o existență scurtă, șerpii și fiarele sălbatice bîntuie, inundațiile, seceta, cutremurele se țin lanț, iar natura este mai ostilă ca oriunde. Pe continentul acest suprapopulat și adeseori suprafertil, pe cît este de Africa de pustie, de sterilă, colcăie viața... o viață însă care cuprinde în esența ei tot ce poate fi mai amenințător, mai rău, mai destructiv.
Maiorul deveni grav, solemn.
- Vedeți, aceasta e .. India, suspină el. De aceea a fost întotdeauna toturată, chinuită... de aceea conducătorii s-au arătat întotdeauna neînchipuit de măreți și de barbari... de aceea mizeria și molimele ei depășesc pe cele ale altor națiuni. Este o țară în care sălbăticia cunoaște exagerări incredibile, cruzimea este mai crudă, iar frumusețea mai frumoasă ca în orice parte a lumii. Din toate acestea s-a născut credința, a atins culmi nebănuite, apoi a intrat în declin, slăvind principiile crude ale distrugerii. Pretutindeni în lume natura a fost ostilă omului pînă cînd aceasta a reușit grație inteligenței sale să o supună. În India însă natura a rămas un monstru ce nu poate fi cîtuși de puțin îmblînzit. Trebuie să o adori sub aspectul zeiței Kali****, tocmai fiindcă această adorare pare lipsită de logică. Miss Macdaid are în parte dreptate. Îi putem educa pe indieni, le putem hrăni mulțumitor copii, putem încerca să zăgăzuim molimele, dar pînă în cele din urmă tot natura va ieși învingătoare. Aici, în Ranchipur, am străbătut un drum lung, dar la sfîrșit vom fi înfrînți de India însăși, de acest continent imposibil de cucerit.
Maiorul reluă:
- Mr. Bannerjee nu este înfricoșat de niște vagi simboluri ridicate la rang de zeități, ci de ceva mai sălbatic și mai profund. Este înspăimîntat de India însăși. Zeii sînt doar niște umbre. Seceta, musonii, cutremurele de pămînt, lepra, ciuma, tifosul, arșița soarelui și cerul sterp se află la temelia spaimelor lui. Mr. Bannerjee nu strălucește prin intelegență și își închipuie că zeița Kali este aceea care îl îngrozește. Este conștient, pe bună dreptate, că în ciuda educației sale dobîndită la Oxford***** și a conversațiilor sale despre Londra și Paris, rămîne un indian și orice ar face nu va scăpa de India.
Suspină iarăși, apoi adăugă:
- Poate că și noi vom fi înfrînți. Nu cred că este atît de simplu, precum crede Miss Macdaid. Oricum, facem o încercare. Dar nu este de loc ușor, cînd un întreg popor trăiește sub stăpînirea fricii, nu a unei credințe. Dumneavoastră europenii sînteți pe moarte fiindcă v-ați pierdut credința. Cîteodată cred însă că e mai bine să nu crezi în nimic decît să ai o credință ca a noastră. Noi trebuie să ne înfrîngem teama, negația, vidul. De aici provine și superioritatea amicilor noștri musulmani. Nu-i înspăimîntă nimic, nici cerul și nici pămîntul... nici India nu-i îngrozește. Mai mult ca oricare alții, au reușit aproape să o supună, dar pînă în cele din urmă și au fost înfrînți. N-a fost cucerită nici de englezi. Și ei nu sînt decît niște tolerați pînă într-o zi cînd India, cu toate forțele ei reale și bune, se va răsuci în somn și-i va da peste cap, așa cum i-a dat și pe Asoka******, și pe Alexandru*******, și pe moguli********, și pe tătari, și pe chinezi.
Vocea și ochii Maiorului oglindeau o tristețe și o descurajare pe care Ransome le deslușise și la alți indieni. Dar alături de acestea citi și un fel de mocnire a unui triumf și unei mîndrii izvorîte poate din conștiința că făcea parte din acest vast, necucerit și tragic continent. Maiorul nu avea nici optimismul robust al lui Rașid Ali Khan, atît de mîndru de sîngele său de cuceritor, și nici vioiciunea veselă, de pasăre, a lui Mr. Jobnekar, de curînd eliberat din sclavia apăsătoare a atîtor secole. Maiorul era mai inteligent decît oricare dintre ei, și pe deasupra mai era înzestrat și cu instinctul și sensibilitatea unei rase și a unei caste a căror vechime putea fi anevoie cuprinsă în unitățile noastre de timp.
Erau moment cînd și pe Maior îl încolțea frica. Și aceasta era fascinația pe care o exercita asupra lui Ransome. Maiorul era un copil, dar în același timp bătrîn ca vremea. Părea să găsească viața prea dureroasă pentru a o purta astfel decît aruncîndu-se în vîrtejul ei și pierzîndu-se în spaima și confuzia iscată. Căci Maiorului nu-i va fi niciodată posibil să se retragă în adînca negare a vieții contemplative.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 272-276.
NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționarul Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman) (http://www.hinduwebsite.com/brahmanmain.asp)
** druíd, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida. Sursa: D.Religios (1994) (https://dexonline.ro/definitie/druid)
*** Imperiul Roman de Apus (476).
**** Kali = Zeița hindusă a timpului, morții și întunericului, soția zeului Shiva. (http://www.britannica.com/topic/Kali)
***** Oxford = Cea mai veche universitate britanică, înființată în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
****** Asoka (304 î. H. - 232 î. H.) = În timpul domniei sale (270 î. H. - 232 î. H.), imperiul indian Maurya a cunoscut maxima expansiune. A abandonat religia hindusă pentru budism. (http://www.buddhanet.net/e-learning/dharmadata/fdd9.htm)
******* Alexandru cel Mare (359 î. H. - 323 î. H.) = Rege al Macedoniei (336 î. H. - 323 î. H.). În timpul lungii sale campanii în Orient (334 î. H. - 323 î. H.), el a cucerit și vestul Indiei (326 î. H.), limita imperiului său. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-alexandru-cel-mare-regele-indian-poros)
******** MARII MOGULI, dinastie de cârmuitori ai așa-zisului Imperiu Mogul (1526-1858) din India. Întemeiată de Babur. Reprezentanți de seamă: Akbar, Jahāngῑr, Shah-Dhajan, Aurangzeb ș.a. În 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând și India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/mogul) (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)
********* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
miercuri, 2 ianuarie 2013
duminică, 30 decembrie 2012
marți, 10 ianuarie 1995
Muhammad ibn Falah (c. 1400-1461)
A. Axelrod & C.Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 342.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
vineri, 1 aprilie 1994
„Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX” (SOLJENIȚÎN 1994)
Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, trad. B. Buzilă, prefață Al. Paleologu, Anastasia, 1995
coperta IV „În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice (1973) scriam: „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional (se vor găsi destui amatori care se vor simți în putere să fie). Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inimă. A reconstitui URSS este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus pentru totdeauna.
Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia trebuie să-și urmeze drumul, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că-și vor orienta țările spre Turcia. (A scăpat aproape neobservată Conferința de la Alma Ata, din decembrie 1991, în care s-a vorbit de crearea „Marelui Turan”, de la Peninsula Anatoliei la Altaii Djagariei. În secolul XXI lumea musulmană se va lansa în proiecte ambițioase; face oare să ne amestecăm în așa ceva?)”
Scriitorul Aleksandr Soljenițîn (1918 Rusia-2008 Moscova) a fost arestat pe front în 1945 și a fost condamnat la opt ani de lagăr. După ce a primit în 1970 Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat în 1973 Arhipeleagul Gulag în Franța și a fost expulzat re regimul sovietic în anul următor, revenind din SUA în Rusia în 1994.
Originalul rus al cărții a apărut cu puțin timp înainte de întoarcerea disidentului în țara natală. Ediția română, apărută la numai un an după cea rusă, include pe lângă cele șapte capitole și o prefață semnată de scriitorul Alexandru Paleologu (1919-2005), precum și note ale autorului și traducătorului.
Paleologu subliniază de la început aversiunea stângii occidentale față de disidentul sovietic, care avusese curajul de a denunța revoluția franceză, prin iacobinismul și republicanismul său, ca „model” al revoluției bolșevice. De asemenea, scriitorul român remarcă ca punct de inflexiune în istoria Rusiei ceea ce autorul rus numește „Marea Catastrofă Națională”, adică „reforma violentă și sălbatică” a lui Petru cel Mare. Soljenițîn era conștient că istoria țării sale este străbătută de „grandomania imperială” și, de aceea, într-un interviu acordat în „Der Spiegel” în 1994 considera ca soluție pentru refacerea Rusiei că „trebuie să renunțăm de a fi o mare putere”. De altfel, motto-ul prefeței este un semnificativ citat din discursul lui Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?” Din punct de vedere literar, Paleologu aprecia că „Forța covârșitoare a acestui scriitor nu are decât în Tolstoi un precedent, dar cu o mai mare luciditate în plan politic și social”.
Aparent în contradicție cu titlul, cartea lui A. S. este un studiu despre istoria Rusiei începând cu secolul XV și până în 1994. Într-o foarte scurtă introducere, autorul explică aparenta contradicție: „Astăzi, dacă ai chef să citești ceva, preferi ceva scurt, foarte scurt, și, în orice caz, ceva despre ce se întâmplă astăzi. dar fiecare clipă a istorie noastre, chiar și clipa de față. Dacă vrem să detectăm direcțiile posibile și valabile de ieșire din cumplitul dezastru de astăzi, trebuie să nu trecem cu vederea numeroasele greșeli ale istoriei noastre de până acum, greșeli aflate și ele la originea situației actuale. Îmi dau seama că acest articol nu oferă soluții practice, aplicabile într-un viitor apropiat, dar nu mă consider în drept să avansez unele înainte de a mă reîntoarce în patrie, ceea ce se va întâmpla în curând. Martie 1994”
Primul capitol (21-86) reprezintă jumătate din cuprinsul studiului și acoperă perioada începută cu mitul democrației republicii Novgorod din secolele XV-XVI și încheiată de abolirea șerbiei de către Alexandru II în 1861. Nu este menționat Ivan IV cel Groaznic (1547-1584), iar evenimentele tragice ale secolului XVII au fost „Răscoala” (Smuta) și schisma bisericească (Raskol), ale cărei ecouri „se resimt până și în neputința de care facem dovadă în secolul XX”. Tragedia urma să fie amplificată de „tăvălugul năvalnic” al lui Petru I cel Mare (1682-1725), care s-a arătat „de-a dreptul primitiv”, ca în domeniul religiei, unde „a subjugat Biserica ortodoxă, frângându-i coloana vertebrală”. Sentința autorului despre acest țar considerat de istoriografie ca reformator al Rusiei este dură: „Toate faptele lui Petru, mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”. Caracteristic succesorilor lui Petru a fost „patima pentru cele din afara țării”, adică ei „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie, vocația concentrării fiindu-le cu desăvârșire străină”. Astfel, dacă războaiele cu Imperiul Otoman din secolul XVIII fuseseră justificate de scopul de a obține „ieșirea la frontierele naturale sudice”, conflictele cu turcii din secolul XIX au fost „fără nicio justificare din punct de vedere al intereselor naționale și de stat”. Limitele reformei agrare a lui Alexandru II au date de faptul că, fără a fi împroprietărit corespunzător, „bietul țăran fusese aruncat în brațele pieții”. Pentru a fi înțeles mai bine „șocul rublei” suferit de țărănime, Soljenițîn face trimitere la Gleb Uspenski, care explica, în anii 1880, că „Poporul a îndurat 200 de ani năvălirile tătarilor și 300 de ani iobăgia numai pentru că și-a păstrat specificul agricol” exprimat prin forța pământului.
Capitolul doi (89-110) continuă cronologic până la începutul primului război mondial în 1914. În ce privește problema țărănimii, se concluzionează că „Inconsecventa reformă agrară a lui Alexandru II avea să impună cu necesitate reforma lui Stolîpin (1906), care a întâmpinat o masivă împotrivire din partea dreptei, kadeților (liberalilor), socialiștilor”. De asemeni, reforma justiției a rămas „nedusă până la capăt”., în schimb reforma administrației locale a lui Alexandru II a fost „mai eficientă”. Reformele au fost determinate de înfrângerea în Războiului Crimeii, care l-a obligat pe cancelarul Gorceakov să declare că Rusia „trebuie să-și adune forțele”, adică să se concentreze asupra ei însăși. Cu toate acestea, regimul țarist a continuat să-și consume energiile amestecându-se în politica europeană: „Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri: să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Transcaucazia și să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Balcani”. Dar asasinarea lui Alexandru II (1881) de către anarhiștii din „Narodnaia volia” și scurta domnia a conservatorului Alexandru III (1881-1894) au fost urmate de cea a ultimului țar Nicolae II, caracterizată printr-un citat al lui Lev Tihomirov (1852-1923): „Nicolae II a început chiar din prima zi de domnie, fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”. Soljenițîn credea că, spre deosebire de celelalte imperii coloniale, în Rusia „locuitorii din colonii să se bucure de mai drepturi decât cei din metropolă”, dând exemplu Finlanda și Polonia. Autorul rus acuza că „Hemoragia artificială de resurse ale Centrului către periferii a acutizat anemierea, pauperizarea Centrului”. În plus, „puternica” prezență a industriașilor străini era explicată prin inexistența, chiar în secolul XX, a unei politici riguroase a impozitului pe venit, ce a dus la o politică externă dependentă de împrumuturile aliatului francez. Înfrângerea în fața Japoniei (1904-1905) a dus la declanșarea revoluției, care semnifica că „țarul scăpase cu totul din mâini frâiele puterii”. Asasinarea premierului Stolâpin (1911) a stopat redresarea imperiului, a cărui slăbiciune a încurajat în 1914 Germania și Austro-Ungaria „să mai ia în seamă forța militară rusească”.
Spre deosebire de primele două capitole consacrate politicii europene a Rusiei, capitolul 3 (113-122) tratează evoluția internă a imperiului, în particular expansiunea în Siberia. Este subliniată consecința pozitivă a „venirii rușilor” care a dus la încetarea „luptelor fratricide” dintre populațiile siberiene și respectarea „organizării interne” a acestora. Este prezentată o imagine a Rusiei în dezvoltare la începutul secolului XX:locul 5 în lume la producția industrială, „o totală libertate în privința activității economice particulare”, miniștri și generali din toate categoriile sociale (șeful de gară Witte, ajutorul de mecanic Hilkov, țăranul Ruhlov, Alekseev și Kornilov), lipsa cenzurii preventive, parlament și regim pluripartid din 1906, asistență medicală gratuită locală, natalitate. Dar este menționat Liv Tihomirov care avertiza în 1909 despre „o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței naționale rusești”. Pe de altă parte, Soljenițîn credea că „încercarea de a rusifica întreaga Rusie s-a dovedit fatală nu numai pentru naționalități, dar în primul rând pentru populația velicorusă”. El admite că Biserica Ortodoxă Rusă se afla deja „în regres față de mersul istoriei”, dar îl susține acuzațiile lui Berdiaev la adresa intelectualilor, democraților și socialiștilor: „Ați urât Biserica și i-ați pricinuit răni adânci. Ați crezut că poporul poate să existe fără temelii spirituale, fără sanctuare, doar cu o brumă de .cultură și cu satisfacerea intereselor materiale”.. Primul război mondial a reprezentat apogeul „vechilor războaie rusești de pe urma cărora poporul rus nu se alegea niciodată cu nimic”, context care a favorizat căderea țarismului și succesul loviturii de stat bolșevice. În încheiere, este denunțat dezinteresul Antantei față de tabăra Albilor după sfârșitul conflagrației mondiale, deoarece bolșevizarea Rusiei o excludea de la împărțirea rezultatelor victoriei: „Așa arăta realismul diplomației internaționale”.
În capitolul 4 (125-135) sunt prezentate pierderile poporului rus în era sovietică, începându-se cu concesiile teritoriale făcute de Lenin Letoniei și Estoniei pentru a obține recunoașterea diplomatică, precum și ajutorul financiar și cu arme acordat, în același scop, lui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Republicii Turcia. De asemenea, sunt denunțate jefuirea tezaurului imperial și concesiunile economice acordate capitaliștilor occidentali. Este citat prof. I. Kurganov care urca la 66 milioane numărul victimelor „războiului intern” purtat de regimul sovietic împotriva propriului popor. De asemenea, presa rusă urca la 31 milioane (1/5) numărul victimelor sovietice, militari și civili, ca preț al victoriei lui Stalin în al doilea război mondial. Dar „exterminarea fizică în masă” a fost depășită de „o propagandă care îndobitocea și pervertea sufletul”. În schimb, politica externă sovietică a fost atât de eficientă încât și-a asigurat „entuziasta simpatie a societății progresiste din Apus”. Deși recunoștea că economia sovietică era „o economie moartă”, Soljenițîn considera că „sarcina cea mai grea a sistemului economic sovietic revenea RSFS Ruse”, fapt ce a dus la „pauperizarea Centrului” în favoarea minorităților neruse. Sciziunea între popor și regimul comunist a fost marcată prin cele 3 milioane de militari sovietici care „s-au lăsat, cu ușurință, luați prizonieri” în 1941 și numai „stupiditatea rasistă și aroganța hitleriștilor” l-a salvat pe Stalin în primele luni ale războiului.
Capitolul 5 (139-151) este consacrat prăbușirii comunismului sovietic, autorul acuzându-l pe Gorbaciov că „a ales calea cea mai perfidă și mai haotică”. Sunt denunțate concepte ale ultimului liderul sovietic ca „accelerarea” și „piața socialistă, precum și „convingerea naivă” a acestuia că se va putea alia cu intelectualitatea împotriva „comuniștilor extremiști”. Soljenițîn prevăzuse în scrierile „De sub ghețari” (1974) și „Restructurarea” (1990) că regimul sovietic se va prăbuși deoarece democrația instaurată „brusc” va favoriza „un război nimicitor între naționalități”. Deoarece atât nomenclatura comunista cât și oamenii simpli începeau să regrete dezintegrarea URSS, disidentul subliniază: „Uniunea Sovietică cu regimul său comunist era condamnată de istorie, fiindcă se întemeia pe principii false”. Dar exilatul regretă că răspunderea în fața lumii pentru fărădelegile regimului sovietic revine „doar nouă, rușilor!” Este acuzat faptul că prin dezmembrarea URSS pe liniile acelor „artificiale frontiere leniniste” 25 milioane de ruși (18%) au rămas în afara noii Federații Ruse. Mai mult, sunt acuzate manifestate naționaliste antiruse din Ucraina și Kazahstan, care sunt percepute că „au pășit îndată pe drumul formării de noi imperii”. Pentru Soljenițîn soluția a fost avansată în „Restructurarea”: „o uniune statală formată din cele trei republici slave și Kazahstan” cu „frontiere transparente”. O nouă măsură dezirabilă era readucerea „metodic și pe termen lung” a etnicilor ruși din Transcaucazia și Asia centrală în Rusia. În final, este acuzat Occidentul că a respectat principiul inviolabilității frontierelor, din Actul CSCE de la Helsinki în 1975, numai pentru frontierele „de stat” (externe), dar și nu pentru frontierele administrative interne ale statelor federale, favorizând astfel declanșarea conflictelor interetnice din Iugoslavia și URSS.
Capitolul 6 (155-161) analizează cele trei consecințe ale căderii comunismului. Prima consecință era „slăbiciunea Rusiei”, dar Soljenițîn este convins că în secolul XXI „vor exista situații când întreaga Europă și SUA vor căuta să-și asigure alianța cu Rusia și încă cum!” A doua consecință era calitatea democrației din Rusia, care „a început să lucreze nu de jos în sus, ci de sus în jos”, acest „specific rusesc” fiind speculat de nomenclatura comunistă, pregătită în acest sens încă din epoca Gorbaciov. A treia consecință er calitatea economiei de piață din Rusia, afectată de stagnarea din epoca Gorbaciov și „proiectul de cabinet” al FMI și al premierului E. Gaidar din ianuarie 1992. Efectele negative ale reformelor sunt cele de ordin psihologic și demografic. Soljenițîn denunță copierea modului de viață din Apus, dând contraexemplu modernizarea Japoniei, care a intrat în civilizația mondială rămânând ea însăși”. În aceste sens este menționat sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931), care „scrie despre sufletul unei națiuni că el reprezintă summum al tradițiilor, sentimentelor, concepțiilor și prejudecăților unui popor. Toate acestea nu pot fi și nu trebuie abandonate.” Autorul încheie subliniind că criza Rusiei nu este numai economică, ci „Este criza conștiinței și moralei, una atât de adâncă, încât nu suntem în stare să calculăm câte decenii sau chiar secole ne-ar trebui ca să ne revenim”.
Ultimul capitol (165-175) începe cu diferențierea expresiilor „chestiunea rusă” și „chestiunea Rusiei”, fiind abordat în acest sens conceptul de naționalitate sau duh/conștiință. Autorul amintește că a definit patriotismul în 1973 în articolul Căință și autodelimitare. Apoi marchează „cele trei mari seisme” neîntâmplătoare din istoria Rusiei: răscoala din secolul XVII, 1917 și „cutremurul de astăzi”, folosind sintagma „Marea Catastrofă Rusească a anilor 90, secolul XX”. El critică noua ideologie numită „Profitul cu orice preț!” și denunță „noua explozie a materialismului, de această dată cel capitalist”. De aceea cred ecă „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”. Cartea se încheie cu conștientizarea actualității poruncii contelui P. I. Șuvalov (1711-1762), „Să protejăm poporul”, Soljenițîn concluzionând: „În această și constă „Chestiunea rusă” la sfârșit de secol XX”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)