„Au luptat grănicerii năsăudeni împotriva trupelor franceze conduse de Napoleon Bonaparte, în faimoasa bătălie la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796?” (ȘERBĂNESCU 2013)

 Horia Vladimir Şerbănescu, Au luptat grănicerii năsăudeni împotriva trupelor franceze conduse de Napoleon Bonaparte, în faimoasa bătălie la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796?  
în „ Muzeul Militar Național "Regele Ferdinand I" - 90 de ani în slujba istoriografiei și muzeografiei militare. 1923-2013”, p. 1-12

 

Participarea grănicerilor năsăudeni la luptele de Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, în cadrul armatei austriece, prilej cu care s-ar fi acoperit de glorie în apărarea podului peste râul Alpone, a fost puternic mediatizată fiind prezentată ca o dovadă de netăgăduit a vitejiei româneşti, chiar dacă aceştia luptau într-o armată străină și nu pentru apărarea gliei străbune. Această faptă de arme a fost abordată, descrisă, elogiată în nenumărate articole, studii şi monografii, publicate în România în secolul al XX-lea. Însă majoritatea acestora, deși de o incontestabilă calitate ştiinţifică, au abordat în mod superficial şi nu suficient de aprofundat acest subiect.[1]

Studiind unităţile militare habsburgice compuse majoritar din etnici români, în special trecutul regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania şi Banat, am sesizat o serie de inadvertenţe între studiile româneşti şi cele străine, mai ales austriece. Am constatat cu surprindere că nici una din numeroasele lucrări scrise de autori străini în ultimii 170 de ani, având ca subiect faimoasa confruntare de la Arcole, nu menţiona prezenţa grănicerilor ardeleni români, nu doar în  zona cea mai importantă a luptelor, la faimosul pod peste Alpone, ci nici în cadrul trupelor austriece angajate în respectiva luptă.[2] În marea majoritate a lucrărilor străine consultate se afirmă că podul ar fi fost apărat de batalioane grănicereşti croate. Există doar două notabile excepţii, monografiile regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea de Gustav Ritter Amon von Treunfest,[3] însă chiar şi în acest caz se ridică multe semne de întrebare privind corectitudinea afirmaţiilor făcute de  istoricul austriac.

          După cum se ştie, la mijlocul secolului al XVIII-lea, la frontiera sud-estică a imperiului habsburgic au fost înfiinţate 17 regimente grănicereşti pentru apărarea teritoriilor imperiale împotriva incursiunilor sau atacurilor otomane[4]. Ţinuturile din zona de graniţă se aflau sub administrarea directă a autorităţilor imperiale şi în schimbul unor facilităţi sociale şi economice, locuitorii regiunilor respective trebuiau să asigure paza graniţelor şi să furnizeze contingente militare pentru armata imperială pe timp de război.

Sistemul prezenta o serie de avantaje pentru autorităţile habsburgice deoarece, în caz de nevoie, se puteau asigura efective importante cu cheltuieli de echipare, instruire şi întreţinere, minime.[5]

           În anul 1769 cele 17 regimente grănicereşti din armata habsburgică au fost încadrate în rândul regimentelor de line, fiind numerotate în continuarea acestora., de la 60 la 76, după cum urmează:

 

Comandamentul General Croat – Districtul Karlstadt:

Regimentul de infanterie nr. 60 – Licca;

Regimentul de infanterie nr. 61 – Ottocac;

Regimentul de infanterie nr. 62 – Ogulin;

Regimentul de infanterie nr. 63 – Szluin;

Comandamentul General Croat – Districtul Warasdin;

Regimentul de infanterie nr. 64 – Warasdin-Kreuz;

Regimentul de infanterie nr. 65 – Warasdin-St. Georg;

Districtul Slavonia;

Regimentul de infanterie nr. 66 – Gradiska;

Regimentul de infanterie nr. 67 – Brod;

Regimentul de infanterie nr. 68 – Peterwardein;

Districtul Banal;

Regimentul de infanterie nr. 69 – Banal nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 70 – Banal nr. 2;

Districtul Banat;

Regimentul de infanterie nr. 71 – Deutsch-Banat;

Regimentul de infanterie nr. 72 – Illyrisch-Banat;

Districtul Siebenburgen (Transilvania );

Regimentul de infanterie nr. 73 – Szeckler (Secuiesc) nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 74 – Szeckler (Secuiesc) nr. 2;

Regimentul de infanterie nr. 75 – Wallach (Valah) nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 76 – Wallach (Valah) nr.2.[6]

 

          Aceste unităţi erau organizate după modelul regimentelor de infanterie ungureşti, fiind compuse din două batalioane operative şi unul de rezervă. Deşi difereau ca sistem de recrutare, organizare, instruire şi echipare de restul unităţilor de linie, regimentelor de grăniceri li s-au încredinţat totuşi aceleaşi misiuni de luptă ca şi celorlalte trupe de infanterie. Ele erau instruite să lupte în formaţii compacte, în linie sau în coloană, în loc să adopte forme de luptă mai apropiate de natura serviciului din zona de frontieră: cercetarea, hărţuirea şi ambuscada. Gradul mai redus de instruire, comparativ cu trupele de linie, se datora faptului că atunci când nu erau de serviciu pe frontieră grănicerii erau ocupaţi cu activităţile casnice pentru asigurarea celor necesare traiului, astfel încât rămânea prea puţin timp pentru însuşirea manevrelor şi mişcărilor în conformitate cu regulamentele infanteriei din perioada respectivă.[7] (Foto 1)

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, regimentele grănicereşti au participat la campaniile din Europa cu batalioane combinate, acestea fiind formate din ostaşi proveniţi din mai multe regimente, aparţinând de regulă aceluiaşi district militar. În cursul primei coaliţii împotriva Franţei revoluţionare (1792-1797), au existat puţine trupe grănicereşti disponibile deoarece acestea suferiseră pierderi importante în cursul războiului cu Turcia, din 1788-1791.[8] În aprilie 1793 au fost mobilizate câte trei companii din fiecare din cele două regimente grănicereşti româneşti din Transilvania (nr. 75 şi nr. 76), pentru a se forma un batalion combinat, condus de locotenent-colonel Ignaz von Stojanich. Acesta a fost trimis pe Rinul superior pentru a lupta împotriva trupelor franceze.[9]

La începutul anului 1796 conflictul dintre Franţa şi Austria s-a agravat prin numirea generalului Napoleon Bonaparte la comanda armatei franceze din Italia. În vara anului 1796, trupele franceze au început asediul cetăţii Mantua, din nordul Italiei, în care se adăpostiseră circa 30.000 de soldaţi austrieci, sub comanda generalului Dagobert Sigmund von Wurmser.  Pentru a întări forţele austriece din Italia de nord, s-a apelat la regimentele grănicereşti, între care şi la regimentele româneşti din Ardeal. În august 1796, s-au constituit batalioanele 2 şi 3 combinate grănicereşti româneşti, compuse din companii provenind de la regimentele granicereşti româneşti nr. 75 şi 76. Batalionul 2 combinat grăniceresc românesc era comandat de Graf Carl Woestenroedt, iar Batalionul 3 combinat grăniceresc românesc, de maiorul Joseph von Bohatsch (Iosif Bohaciu)[10]. Aceste unități au plecat în marş forţat spre Italia, la 9 septembrie 1796, respectiv, la 1 octombrie 1796, pentru a participa la luptele împtriva trupelor franceze.

În noiembrie 1796 armata austriacă a declaşat o nouă ofensivă pentru despresurarea cetăţii Mantua, pe două direcţii, dinspre est şi dinspre nord. Coloana austriacă înaintând dinspre est, denumită şi Corpul din Friuli, era comandată de feldmareşalul Jozsef Alvinczi von Borberek, originar din Transilvania, de la Vinţu de Jos (Alvinc or Alwintz). Această coloană a fost atacată din flanc de trupele franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Trupele austriece au apărat flancul stâng al Corpului de Friuli în localitatea Arcole, pe malul râului Alpone, pe care timp de trei zile diviziile generalilor francezi André Masséna şi Antoine Augereau s-au străduit să o cucerească. Obstacolul principal în realizarea acestui obiectiv l-a constituit faimosul pod peste Alpone, apărat cu eroism de soldaţii armatei imperiale.

Desfăşurarea bătăliei de la Arcole, una din faimoasele victorii tactice şi strategice obţinute de Napoleon Bonaparte în cursul campaniei sale din Italia, este binecunoscută şi a fost prezentată şi analizată în detaliu în numeroase studii de mare valoare publicate de-a lungul timpului. În general aceste studii au detaliat acţiunile trupelor franceze şi mai puţin cele ale armatei imperiale austriece. Unul dintre momentele cele mai dramatice ale bătăliei l-a reprezentat încercarea de traversare a podului peste râul Alpone, în care s-a implicat chiar comandatul şef al armatei franceze.  Imaginea generalului Bonaparte cu drapelul în mână, aflat în fruntea trupelor sale,  încercând să le însufleţească prin exemplul său personal, a fost puternic mediatizată prin numeroase lucrări de artă, tablourile lui Jean Antoine Baron Gros şi Horace Vernet, diferite gravuri şi ilustraţii. (Foto 2, 3)

În aproape toate lucrările străine consultate, scrise încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se afirmă că trupele austriece destinate apărării podului de la Arcole erau compuse din două batalioane grănicereşti croate, provenite, din districtele grănicereşti Karlovac (Karlstadt), Varaždin (Warasdin), Slavonia sau Banal[11].

Însă istoriografia românească este unanimă în a considera că luptele de la podul de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, sunt o dovadă şi o afirmare a vitejiei ostaşilor români din unităţile grănicereşti din Transilvania, care ar fi respins cu eroism atacurile repetate ale francezilor, comandaţi la un moment dat chiar de generalul Napoleon Bonaparte, salvând astfel armata imperială de la dezastru.[12] 

Se pare că sursa iniţială a acestor relatări se află în studiul lui George Bariţiu, Istoria regimentului II-lea românesc graniţariu transilvanu, publicat la Braşov, în 1874. De aici ideea a fost preluată de George Coşbuc în al său faimos articol, Românii ţinând drumul lui Napoleon, publicat în “Universul literar”, din 1902 şi ulterior de majoritatea istoricilor români, din păcate fără a se mai verifica autenticitatea informaţiei.

Interesant este că George Bariţiu numeşte în permanenţă confruntarea din 15-17 noiembrie l796, bătălia de la Areda Veneţiei şi nu Arcole (sau Arcola), aşa cum a fost denumită în toate studiile şi lucrările austriece. Poate că Bariţiu s-a referit la faptul că batalioanele grănicereşti româneşti au luptat în regiunea Veneţiei. Primul care a asociat Areda Veneţiei cu Arcole a fost George Coşbuc, în articolul mai sus menţionat[13]. Afirmaţia a fost, ulterior, preluată ca atare, de numeroşi alţi autori români, care au asociat Arcole cu faptele de arme ale grănicerilor năsăudeni, ignorând, ca şi Goerge Bariţiu, că jumătate din grănicerii care au luptat în 1796 în Italia de nord proveneau din Regimentul I grăniceresc de la Orlat. În lipsa unei elementare documentări, s-a făcut probabil confuzie între Batalionul 2 combinat grăniceresc românesc şi Regimentul II grăniceresc românesc nr. 76, de la Năsăud.

Ce a stat însă la baza articolului realizat de George Bariţiu? Se pare că acesta a consultat mai multe  materiale documentare, în primul rând monografia Regimentului II  de graniţă român, realizată pe la  1867 de căpitanul austriac Karl Klein. Până de curând, conţinutul acestei lucrări,  aflată în stadiul de manuscris, a rămas  necunoscută majorităţii specialiştilor români. Istoricii Adrian Onofreiu şi Ion Bolovan, din Cluj, au marele merit de a fi publicat pentru prima dată, în două ediţii succesive, manuscrisul ofiţerului austriac, în varianta tradusă şi comentată, aducând astfel în circuitul ştiinţific această primă monografie cunoscută privind istoricul regimentului grăniceresc din Năsăud.[14]  Aşa cum semnalează cei doi autori în prefaţa lucrării, există indicii că George Bariţiu ar fi văzut şi utilizat manuscrisul lui Karl Klein, preluând integral pasaje întregi din respectiva lucrare.[15] Condeiul de scriitor al lui George Bariţiu a înfrumuseţat şi a dat o notă dramatică relatării luptelor de la podul peste râul Alpone. Rămâne însă chestiunea corectitudinii textului lui Karl Klein, care a stat la baza tuturor lucrărilor despre istoricul regimentelor grănicereşti transilvănene, publicate ulterior la noi.

Căpitanul Karl Klein, a fost ofiţer în “Regimentul de infanterie K.u.K.[16] Nr. 50, mare duce de Baden”. Această unitate era continuatoarea tradiţiilor Regimentului II grăniceresc românesc Nr. 17, desfiinţat alături de celelalte regimente grănicereşti transilvane în anul 1851. Karl Klein provenea dintr-o familie germană din Bucovina, fiind un fervent susţinător al monarhiei habsurgice. Intrat încă de tânăr ca voluntar în Regimentul II grăniceresc românesc Nr. 17, în august 1848, în timpul crizei declanşate în Imperiu de Revoluţia maghiară, Karl Klein a fost promovat ofiţer după numai câteva luni[17]. El a fost impresionat de atitudinea românilor din regimentele grănicereşti din Transilvania care, spre deosebire de regimentele grănicereşti secuieşti, au refuzat să se alăture forţelor revoluţionare maghiare aflate în luptă împotriva armatei imperiale şi au rămas fidele împăratului Austriei. Fireşte că decizia românilor ardeleni de a nu se alătura revoluţiei maghiare, ba chiar de a lupta contra trupelor de honvezi, nu era dictată de dragostea pentriu împărat şi monarhia habsburgică, ci de faptul că românii, la fel ca alte naţionalităţi din imperiul austriac, au văzut în revoluţia maghiară pericolul anulării identităţii naţionale şi pierderii drepturilor acordate de autorităţile habsburgice. Karl Klein a participat în cadrul regimentului românesc la toate operaţiunile militare desfăşurate în Transilvania şi în afara ei, timp în care s-a convins de calităţile ostăşeşti ale grănicerilor români şi a fost impresionat de loialitatea pe care aceştia o arătau faţă de împărat, prin contrast cu militarii din unităţile ungureşti. După încheierea evenimentelor din 1848-49, Karl Klein va rămâne în cadrul Regimentului II grăniceresc românesc Nr. 17, iar după desfiinţarea acestuia, în Regimentul de infanterie K.u.k. Nr. 50.

Ca urmare a distrugerii arhivei  regimentului în cursul evenimentelor din 1848-49, fruntaşii comunităţilor româneşti din zona Năsăudului au încurajat redactarea unei istorii a celui de-al II-lea Regiment grăniceresc românesc Nr. 17. La mijlocul celui de-al şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea, Karl Klein a început realizarea unei monografii a acestei unităţi, intitulată “Istoria de arme a Regimentului cezaro-crăiesc grăniceresc de infanterie nr. 17 naţional român transilvănean”.[18]

Recent, istoricul Mihai Georgiţă a descoperit o altă istorie a regimentului năsăudean, scrisă de un autor necunoscut, anterioară celei redactate de Karl Klein, dar oarecum similară ca structură.[19]

Revenind la monografia lui Karl Klein, aceasta constituie un document deosebit de important privind istoricul regimentului grăniceresc năsăudean. Totuşi Klein nu indică sursele care au stat la baza relatărilor sale şi utilizează un stil “literar” în relatarea evenimentelor, incluzând fraze şi citate menite să confere dramatism prezentării, neconforme cu o lucrare ştiinţifică. Credibilitatea afirmaţiilor lui Klein referitoare la participarea grănicerilor români la luptele de la Arcole, eveniment produs cu 70 de ani mai înainte, este îndoielnică dacă avem în vedere modul îndoielnic în care acesta prezintă evenimente mult mai recente, contemporane autorului cum ar fi “faptele de eroism” înfăptuite de ostaşii români din Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 50, continuatorul tradiţiilor Regimentului grăniceresc valah de la Năsăud, în bătălia de la Custoza, din 24 iunie 1866. Astfel, plutonierul Nicolae Blebea, rănit de 2 ori succesiv în braţul drept,  îşi dădea ultima suflare "spunând că se bucură să întâmpine o moarte de erou pentru împăratul şi pentru patria sa". În acelaşi context era prezentat cazul soldatului Ion Moka care, după ce ar fi fost lovit de 3 gloanţe în piept  "şi-a smuls mantaua, a arătat rănile camarazilor săi şi a strigat: <Trăiască împăratul nostru, sunt mândru să fi primit aceste răni pentru el, deoarece suntem victorioşi şi eu am contribuit la aceasta.>” Ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Nu mai pot, aceasta este singura mea durere.”.  Astfel de relatări, puţin credibile, pun sub semnul întrebării şi afirmaţiile lui Karl Klein legate de lupta de la Arcole, inclusiv faptul că grănicerii români ar fi strigat : “Puşcaţi, puşcaţi vitejilor!” în timp ce trăgeau asupra grenadierilor francezi care încercau să traverseze podul.

Stilul emfatic în care Karl Klein prezintă întâmplări ale trecutului, în spiritul povestirilor patriotice care arătau ataşamentul şi devoţiunea cu care naţiunile componente ale imperiului habsburgic se sacrificau pentru apărarea tronului şi a dinastiei, spre a servi de exemplu mobilizator generaţiilor contemporane, era destul de uzitat în epocă, mai ales în condiţiile în care după 1867 unitatea imperiului fusese puternic zdruncinată prin crearea dualismului austro-ungar. Având în vedere că arhiva Regimentului grăniceresc de la Năsăud a ars în timpul evenimentelor din 1848-49, nu ştim pe ce documente, altele decât cele din arhivele armatei imperiale, s-a bazat  Karl Klein când a redactat lucrarea sa.

Sunt şi alte elemente care ridică semne de întrebare asupra corectitudinii relatării lui Klein. Deşi pentru participarea Batalionului I combinat grăniceresc românesc  la campania de pe Rin, din anii 1793-1796,  Karl Klein dă detalii deosebit de minuţioase legate de o multitudine de mişcări şi acţiuni ale subunităţilor grănicerilor români, uneori chiar şi amănunte privind acţiunile individuale ale unor soldaţi sau ofiţeri, pentru participarea batalioanelor 2 şi 3 combinate grănicereşti la campania din Italia informaţiile sunt destul de confuze şi nu se poate înţelege cu exactitate când şi unde anume au luptat ostașii acestor unități în zilele de 15-17 noiembrie 1796.

Chiar şi în privinţa numelor ostaşilor căzuţi se ridică semne de întrebare. Spre pildă, despre căpitanul Clococean, din regimentul grăniceresc de la Orlat, Klein afirmă că ar fi continuat să lupte şi să conducă trupele şi după ce ar fi fost rănit de două focuri de armă, fiind ulterior recompensat de împăratul Francisc I prin primirea copiilor săi la Academia Militară de la Wien-Neustadt.[20] Însă istoricii Alexandru Bucur şi Cornel Lupea, în excelenta lor lucrare despre ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, afirmă că acesta ar fi intrat în armată abia în anul următor, în 1797, cu gradul de sublocotenent şi că ar fi fost într-adevăr recompensat de împărat, însă pentru eroismul dovedit în campania din 1805.[21]

În textul lui Klein se mai face afirmaţia că generalul-maior Anton Lipthay de Kisfalud, care comanda o brigadă din cadrul corpului de armată austriac din Friuli,  ar fi lăudat printr-un ordin de zi vitejia românilor din Batalionul 2 combinat grăniceresc, comandaţi de căpitanul Meheşi, în luptele purtate  la 30 octombrie 1796, în zona Veneţiei.[22] În realitate, generalul Lipthay se referea la transilvănenii din Regimentul de infanterie K.u.k. Nr. 51 “Spleny”, din Cluj, care luptaseră cu eroism pe 8 noiembrie 1796 la Fontaniva, pentru apărarea podului peste râul Brenta şi nu la transilvănenii din batalioanele combinate grănicereşti româneşti de la Arcole. [23]

Există multe alte inadvertenţe şi afirmaţii inexacte în lucrarea lui Karl Klein, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra  relatării corectite a evenimentelor în general, inclusiv în privinţa participării grănicerilor români la luptele de la Arcole. Stabilirea gradului de veridicitate a monografiei  realizate de Karl Klein constituie o chestiune extrem de importantă dat fiind că este cea mai veche  sursă primară de informaţii pentru studiile şi lucrările româneşti dedicate grănicerilor transilvăneni. Din păcate majoritatea istoricilor români s-au mulţumit să preia informaţiile referitoare la grănicerii ardeleni de pe filiera Klein-Bariţiu-Coşbuc, în mod mecanic, fără o minimă verificare a acestora.

Un autor des invocat de istorici, în sprijinul afirmaţiei că grănicerii români ardeleni ar fi participat la luptele de la Arcole, este Gustav Ritter Amon von Treuenfest. Acesta a realizat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea două monografii ale regimentelor 46 şi 50 inf. K.u.k.., unităţi care, după 1851, continuau tradiţiile regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania. Lucrările sunt importante şi aduc multe informaţii interesante, însă unele pasaje sunt preluate integral din alte lucrări, fără a se cita acest lucru. Referitor la luptele de la Arcole, Treunfest a preluat în totalitate textul manuscrisului lui Karl Klein, inclusiv detaliile mai expresive, cum ar fi strigătul: “Puschkatz! Puschkatz! Vitiazulor!”.[24][sic!]

La începutul secolului al XX-lea, istoricul Nestor Şimon (1862-1915), referindu-se la lucrarea lui Treunfest din 1882,  afirma că "peste tot Treuenfest nu citează nici un op istoric de care s-a folosit în lucrarea acestei istorii nici arhiva de unde a folosit şi decopiat documentele pre care le înşiră...După cât am putut eu să-l urmăresc am aflat că afară de alte documente, o parte însemnată din istoria mai nouă a scris-o din cărţi deja tipărite şi în unele locuri a decopiat din cuvânt în cuvânt fără de a cita de unde scrie".[25]  Nestor Şimon mai afirma că Treuenfest a copiat fără să citeze pasaje întregi din lucrarea lui Fr. Vanicek dedicată graniţei militare austriece, Specialgeschichte der Militargrenze, Wien, 1875, precum şi din alte cărţi.

În concluzie, nici lucrările istoricului austriac Gustav Ritter Amon von Treuenfest, ale căror capitole referitoare la Bătălia de la Arcole sunt practic copiate cuvânt cu cuvânt din manuscrisul lui Karl Klein, nu constituie o dovadă şi un argument în susţinerea participării grănicerilor români la luptele pentru apărarea podului de la Arcole.

 Să vedem acum studiile dedicate Bătăliei de la Arcole, realizate de autori străini, în care nu se menţioneză în nici un fel participarea grănicerilor români din Transilvania.

Cea mai veche lucrare consultată este studiul realizat de căpitanul  J.B. Schels, Die Schlacht bei Arcole, am 15, 16 und 17 November 1796, publicat  în revista oficială a armatei austrieice “Oesterreichische Militärische Zeitschrift”, în anul 1829[26]. Articolul ofiţerului austriac se întinde pe circa 70 de pagini şi este dedicat exclusiv luptelor de la Arcole, beneficiind de un aparat critic consistent. Însă deşi prezintă cu lux de amănunte desfăşurarea ostilităţilor, în toate cazurile în care se referă la trupele austriece care apărau podul de la Arcole, este menționată doar existenţa batalioanelor grănicereşti croate, fără a indica cu precizie denumirea acestora. Studiul este deosebit de serios şi detaliat, fiind publicat într-un periodic oficial al armatei austriece, la doar 33 de ani de la evenimente, însă nu există nici o referire la batalionele grănicereşti româneşti.

 O sursă documentară de referinţă privind istoricul trupelor grănicereşti din monarhia habsburgică este lucrarea în patru volume a lui Fr. Vanicek, intitulată: Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken Geschöpft (Istoria specială a Graniţei Militare după izvoare originale şi lucrări de referinţă), tipărită la Viena, în 1875, sub auspiciile “Înaltelor imprimerii ale statutului, imperiale şi regale[27]. Acest studiu este special dedicat istoricului  trupelor grănicereşti din imperiul habsburgic, autorul a acordând o atenţie deosebită componenţei şi participării unităţilor de Grenzeri la diferite campanii, inclusiv în Bătălia de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796.

În volumul IV al lucrării, unde este prezentată campania din Italia, din toamna anului 1796 și participarea batalioanelor grănicereşti la bătălia de la Arcole, Vanicek afirmă că pe data de 15 noiembrie 1796, în satul Arcole se aflau dislocate doar batalioanele  al 4-lea şi al 5-lea grănicereşti combinate din Banat, precum şi al 4-lea batalion grăniceresc combinat din regiunea Banal (Croaţia). Două batalioane erau dispuse chiar în Arcole, iar al treilea era plasat de-a lungul cursului râului Alpone. Un alt batalion grăniceresc, al 4-lea Warasdiner-Szlui, se afla la San Bonifacio, la nord de Arcole. Toate aceste unităţi, împreună cu un escadron de husari, formau brigada colonelului Joseph Graf von Brigido.[28]

La luptele din 15-17 noiembrie 1796 au participat, în diferite faze ale bătăliei, circa 10 batalioane grănicereşti, majoritatea croate, pierderile acestora ridicându-se 225 ostaşi ucişi, 561 răniţi şi 2541 prizonieri. Dintre aceştia, 743 aparţineau Batalionului al 5-lea Warasdiner Karlstädter şi 390 Batalionului al 3-lea din Banal. Este de notat faptul că deși Fr. Vanicek prezintă pe larg participarea unităților grănicereşti româneşti la luptele din Germania din 1793-1797 şi, ulterior, la cele din nordul Italiei, din ianuarie-februarie 1797 (bătălia de la Rivoli), nu se face nici o referire la participarea respectivelor batalioane grănicereşti româneşti, nr. 2 şi nr. 3, la luptele din noiembrie 1796.  Se poate trage deci concluzia că aceste unităţi nu se găseau la acea dată în componenţa Corpului de Friuli a feldmareşalului Joseph Alvinczi.  

 Nici în lucrarea lui Andreas Graf Thürheim, Gedenkblätter aus der Kriegsgeschichte der K. K. Oesterreichischen Armee, publicată la Viena în anul 1880, în care se prezintă istoricul regimentelor armatei habsburgice, nu se face nici o referire la participarea batalioanelor granicereşti româneşti la campania din Italia de nord, din noiembrie 1796.[29]  Dat fiind că regimentele grănicereşti din Transilvania au fost transformate în 1851 în regimente de infanterie de linie, istoricul acestor unităţi poate fi găsit la capitolele dedicate Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 46 (fost Reg. I grăniceresc românesc, de la Orlat)  şi Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 50 (fost Reg. II grăniceresc românesc, de la Năsăud). Ca şi în cazul lucrărilor amintite anterior, în cartea lui Thürheim nu pomeneşte decât de luptele din Germania ale Batalionului 1 combinat grăniceresc românesc. Luptele din Italia de Nord, inclusiv cea de Arcole, nu au fost considerate importante şi deci nu au fost menţionate. În schimb, în paginile dedicate istoricului  Regimentului  de infanterie K.u.K. Nr. 51 „Spleny” (Regimentul transilvănean),  este menţionată importanta luptă de la Fontaniva din 6 noiembrie 1796 (de pe râul Brenta),  unde ardelenii au dat un greu tribut de sânge.[30] Credem că dacă Grenzerii români din batalioanele grănicereşti româneşti combinate nr. 2 şi 3 ar fi participat cu adevărat la o bătălie de importanţa celei de la Arcole, această faptă de arme ar fi trebuit să fie menţionată şi în lucrarea lui Thürheim. Precizăm că Andreas Graf Thürheim era un istoric reputat în epocă (la 1880) fiind autor al mai multor lucrări de istorie militară publicate la prestigioasa editură militară austriacă, “Verlag der Buchhandlung für Militär-Literatur „Karl Prochaska”.

 Din păcate nici într-un alt studiu dedicat regimentelor de graniţă habsburgice, realizată de  Dr. J. H. Schwicker, Geschichte der Osterreichen Militärgrenze, în anul 1883, nu se dau detalii privind unităţile grănicereşti participante la luptele de la Arcole, din 15-17 nov. 1796.[31] În lucrare se enumeră doar batalioanele grănicereşti participante la campania anului 1796, în Germania şi Italia, fiind amintite la sfârşit şi cele trei batalioane combinate transilvănene româneşti, fără a se preciza când au ajuns acestea în teatrul de operaţii şi la ce lupte au luat parte. La pagina următoare se aminteşte de cele trei bătălii importante ale ofensivei feldmareşalului Alvinczi: Brenta/Fontaniva (6 nov.), Caldiero (12 nov.) şi Arcole (15-17 nov.), dar nu se precizează unităţile grănicereşti implicate în lupte. Capitolul se încheie doar cu aprecierea generală că unităţile grănicereşti s-au acoperit de glorie în luptele de la podul de la Arcole...

 O lucrare interesantă referitoare la istoricul regimentelor grănicereşti din Ardeal este cea realizată de  Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943.[32] Cartea este importantă prin aceea că publică integral „Cronica Jinei” scrisă de căpitanul K.u. K. Constantin Stezar, la Sibiu în 1899.  Acesta a redactat o cronică a comunei grănicereşti Jina, care avea o populaţie destul de numeroasă, fiind singura comună din districtul grăniceresc care putea forma, de una singură, o companie întreagă a Regimentului I grăniceresc valah.  Autorul afirmă că în lipsa arhivei oficiale a regimentului, care s-a transmis la Sibiu atunci când unitatea s-a disfiinţat în 1851 şi care s-a „cam risipit”,  a adunat „material ajutătoriu” de „ici şi colea, parte în arhive, parte în alte locuri şi cancelarii, acte oficioase de toată încrederea” pentru a face o istorie cât mai corectă a comunei sale. Referitor la campaniile purtate de grănicerii ardeleni, Stezar prezintă corect înfiinţarea Batalionului 1 combinat grăniceresc în 1792, compus din câte trei companii de la regimentele I şi II româneşti ardelene, precum şi  înfiinţarea batalioanelor combinate 2 şi 3 , în septembrie 1796, dar nu aminteşte nimic de bătălia de la Arcole, deşi în alte cazuri au fost indicate bătăliile importante şi menţionaţi ostaşii care s-au evidenţiat în luptă. Trebuie reamintit faptul că în batalioanele combinate grănicereşti participante la campaniile din Germania şi din Italia de nord, jumătate din efective proveneau din Regimentul grăniceresc de la Orlat iar participarea grănicerilor din acest regiment la luptele de la Arcole, ar fi trebuit menţionată de căpitanul Stezar în cronica sa.  

 Nici în lucrările mai recente referitoare la bătălia de la Arcole nu se spune nimic despre prezenţa unităţilor de Grenzeri români, din Transilvania. Impresionantul studiu realizat de britanicul Martin Boycott-Brown, The road to Rivoli. Napoleon's first campaign, publicat în anul 2001, analizează pe parcursul a 560 de pagini, într-un mod extrem de serios şi aprofundat, cu un aparat critic bogat, campania din Italia a generalului Bonaparte, care l-a făcut faimos şi a creat premizele uimitoarei sale cariere politice şi militare de mai târziu.[33] Cum era de aşteptat, lucrarea acordă o importantă atenţie ofensivei feldmareşalului Alvinczi, din noiembrie 1796, soldată cu bătălia de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796. În text nu există nici o referire la batalioanele grănicereşti româneşti, în schimb se menţionează de mai multe ori batalioanele de Grenzeri croate aflate în dispozitivul de la Arcole, precum şi Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”. Boycott-Brown a avut acces la importante surse de arhivă austriece dar nu a simţit nevoia să dezmintă informaţia potrivit căreia Arcole era apărat de „two Croat Battalions and two guns”.

 În schimb toate studiile militare străine, mai puţin cele româneşti, care au abordat campania din Italia de nord, din toamna anului 1796, menţionează o altă remarcabilă faptă de arme la care şi-au adus contribuţia ostaşi români din cadrul armatei habsburgice. În cadrul ofensivei feldmareşalului Alvinczi împotriva diviziei generalului francez Massena, a avut loc o primă confruntare importantă, în data de 6 noiembrie 1796, pe un front larg care cuprindea localităţile Bassano si Fontaniva, ambele situate pe râul Brenta.  De fapt lupta cea mai importantă s-a dat la Fontaniva, unde  batalioanele 2 şi 3 din Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”,  denumit şi “Regimentul Transilvănean”, cu componenţă majoritar românească, din cadrul brigăzii comandate de generalul-maior Anton Lipthay de Kisfalud, a rezistat cu eroism la nu mai puţin de 10 atacuri date de trupele lui Massena, cu grele pierderi de ambele părţi, apărând podul peste râul Brenta.[34] În această bătălie, rămasă  necunoscută în istoriografia românească, Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 a pierdut 1 ofiţer mort şi 8 răniţi, 161 soldaţi morţi şi 416 răniţi şi 80 prizonieri, deci un total de 9 ofiţeri şi 657 trupă scoşi din luptă, înainte de a fi înlocuiţi de infanteriştii din Reg. 4 „Deutschmaister”, cu care formau brigadă.[35]

Aceasta este fapta de arme care a generat afirmaţiile laudative ale generalului-maior Lipthay, care aşa cum am mai amintit (vezi nota: 23), se refereau la faptele de arme ale Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”, din 6 noiembrie 1796, de la Fontaniva şi nu ale batalioanelor grănicereşti româneşti, care ar fi luptat zece zile mai târziu la Arcole, ceea ce confirmă, odată în plus, inexactitatea textului lui Karl Klein şi a lucrărilor de istorie derivate din aceasta.

Interesant este faptul că Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny” a luptat şi la Arcole,  pe 15-17 octombrie 1796, aflându-se în flancul drept al dispozitivului austriac, fapt confirmat de toate studiile şi monografiile străine.[36] În nord, de cealaltă parte a râului Alpone se aflau brigăzile austriece Gavasini şi Brabeck, care formau divizia generalului marchiz Giovani Provera. În cadrul brigăzii comandate de colonelul conte Alois von Gavasini se afla Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”, mai sus menţionat. După acţiunea eroică de la Fontaniva, acest regiment a luptat cu bravură şi la Arcole, pe flancul nordic, ocupând satul Belfiore Di Porcile, unde a respins trupele diviziei Augerau, în timp ce batalioanele grănicereşti de la Arcole, în rândul cărora nu se confirmă prezenţa românilor,  apărau podul peste Alpone împotriva atacurilor trupelor diviziei lui Massena..

 Din păcate, în istoriografia românească au pătruns şi alte informaţii eronate  privind participarea grănicerilor transilvăneni români la luptele din nordul Italiei, cu precădere în confruntarea de la Arcole, aşa cum este relatarea despre “soldaţii Dayma”. Această legendă a fost iniţial lansată de scriitorul Valentin Borda, care, într-o lucrare din anii 1980 afirma că în luptele de la Arcole soldaţii români ardeleni  din armata austriacă, rămaşi fără muniţie, apucau puştile de ţeavă, ca pe nişte ghioage improvizate şi porneau la atac cu strigătul de luptă “Dă-i mă! Dă-i mă!”. Acest strigăt, care i-ar fi terorizat pe francezi, ar fi fost transcris de aceştia ca “dayma”, de unde şi apelativul de “soldaţi dayma”. Această informaţie fantezistă a fost chiar confirmată de istoricul Leonard Horvath, care într-un interviu afirma: “prima atestare a soldatilor dayma este cea din batalia de la Arcolli [sic!]. Aici, armata austriacă a rămas fără muniţie şi s-a retras. Regimentele [sic!] grăniceresti româneşti au rămas, ca trupe de sacrificiu, să acopere retragerea armatei imperiale. Napoleon a fost nevoit să intre el însuşi în luptă ca să îi învinga pe ardeleni”. Fără comentarii…

O altă legendă, a cărei sursă este necunoscută dar care este foarte des invocată, afirmă că generalul Bonaparte, impresionat de rezistenţa opusă trupelor franceze la podul de la Arcole, ar fi lăudat în raportul pe care l-a expediat direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii „vitejia diabolică a batalionului de nemţi” peste care nu a putut trece. Se spune că generalul francez ar fi exclamat, către statul său major: „De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”.[37] Şi totuşi Napoleon Bonaparte ştia ce fel de trupe are în faţă. În memoriile sale dictate în tmpul captivităţii din insula Sfânta-Elena, face referire de mai multe ori la batalioanele de croaţi care apărau podul de la Arcole.[38] Deci nici în acest caz legenda nu se confirmă.

 

Concluzionând, se poate afirma că într-adevăr, au luptat ostaşi români în bătălia de la Arcole, dar nu din batalioanele combinate grănicereşti, ci din rândul trupelor de linie, faimosul Regiment de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”. După numai 4 ani, în bătălia de la Marengo, din 14 iunie 1800, acest regiment format, așa cum am mai precizat, în majoritate din români ardeleni, se acoperea de glorie înfruntând garda consulară franceză, fapt menţionat de majoritatea lucrărilor de istorie străine dar, din păcate, complet ignorat de istoriografia românească. Se pare că, impresionați de impetuozitatea cu care ostaşii din Regimentul “Spleny” au atacat garda franceză, aceştia ar fi fost supranumiţi “La Légion Infernale”[39]. Dar poate şi acesta este tot o legendă.  

 Evident că subiectul prezenţei Grenzerilor români la Arcole şi în alte bătălii din nordul Italiei, din toamna anului 1796, rămâne deschis... Noi am vrut doar să semnalăm faptul că lucrările şi articolele româneşti care în ultimii 150 de ani au prezentat cu lux de amănunte şi au elogiat vitejia românilor la podul de peste râul Alpone, sunt discutabile în absenţa unor surse străine credibile, în primul rând austriece, care să confirme acest fapt... Suntem convinşi de spiritul combativ al ostaşilor români ardeleni, cu nimic mai prejos decât al altor naţii, dar credem că faptele trebuiesc prezentate corect, fără exagerări retorice. Ar trebui poate evidenţiat şi eroismul altor "cătane" române din fosta armată habsburgică, ale căror fapte de arme sunt mai puțin cunoscute sau chiar cu totul ignorate de istoriografia românească. Scriitorii şi oamenii politici, aşa cum au fost George Bariţiu, George Coşbuc sau, mai recent, Valentin Borda şi Cristian Negrea, animaţi de patriotism, au prezentat, în conjucturi istorice diverse, vitejia ostaşilor români din Transilvania, în momente decisive ale istoriei universale, confruntându-se cu personalităţi istorice remarcabile, precum Napoleon Bonaparte, căruia i-au trezit admirația. Este rolul istoricilor de profesie, să verifice aceste afirmaţii, să le confirme sau să le infirme dacă este cazul şi să evidenţieze şi alte momente importante privind istoria militară a românilor transilvăneni, mai puţin sau deloc cunoscute publicului românesc.

 

 

[1] George Bariţiu, Istoria regimentului alu II. românescu granitiaru transilvanu, Brasiovu, 1874, p. 14-16.  George Coşbuc, Românii ţinând drumul lui Napoleon, în “Universul literar”, 1902, nr.13. E. Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p. 79. Maria Muţiu, La participation des régiments des gardes-frontières roumains de Transylvanie et de Banat aux campagnes contre Napoléon, în "Revue roumaine d'histoire", nr.2/1970, p. 293. Carol Göllner, Regimentele grănicereşti din Transilvania, 1764-1851, Editura militară, Bucureşti, 1973, p.24-25. Corneliu Albu, Faţă îm faţă cu Napoleon pe puntea de la Arcole, în “Magazin Istoric”, 1973, nr. 11, p.85-86. Alexandru Bucur, Cornel Lupea, Ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, Sibiu, 2002, p. 23, Liviu Maior, Românii în armata habsburgică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 67.

[2] K.k. Hauptmann J.B. Schels, Die Schlacht bei Arcole, am 15, 16 und 17 November 1796,  în “Oesterreichische Militärische Zeitschrift”, Zweiter Band,  Viertes Heft, Wien, 1829. pp. 35–103. Mémorial de Sainte-Hélène par le Cte.  de Las Cases, suivi par Napoléon dans l’exil par M.M. O’Méara  et Antomarchi, et de  l’Historique de la translation des restes mortels de l’Empereur Napoléon aux Invalides, Tome premier, Editeur Ernest Bourdin, Paris, 1842, p. 509. M. Reinhard,  Avec Bonaparte en Italie; d’après les lettres inédites de son aide de camp Joseph Sulkowski. Paris, 1946. Martin Boycott-Brown, The Road to Rivoli: Napoleon's First Campaign, Cassell & Co, London, 2001, pp.458-477.

[3] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, Friedrich Wilhelm Ludwig, Großherzog von Baden: 1762 bis 1850 zweites Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment,  Wien, 1882 . Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, Feldzeugmeister Geza Frh. Fejervary de Komplos-Keresztes. 1762 bis 1850 erstes Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment nr. 16,  Wien, 1890, p. 80 .

[4] Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat: organizare, uniforme, echipament, armament. Partea I. 1762-1792, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Serie nouă, Nr. 3/2005, Bucureşti, 2005, p. 66-81.

[5] Carol Göllner, op. cit., p. 24-25.

[6] David Hollins, Austrian Frontier Troops. 1740-1798, Osprey, “Men-at-Arms”, nr. 413, Oxford, 2005, p. 20.

[7] Gunter Rothenberg, Arhiducele Carol şi armata austriacă 1792-1814, p.33.

[8] Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat: organizare, uniforme, echipament, armament. Partea II. 1792-1815, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Serie nouă, Nr. 4/2006, Bucureşti, 2005, p. 181.

[9] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46..., p. 80.

[10] Alexandru Bucur, Cornel Lupea, op. cit., p. 22-23.

[11] Mémorial de Sainte-Hélène, ou Journal ou se trouve consigné, jour par jour, ce qu’a dit et fait Napoléon durant dix-huit mois, par le Comte de Las Cases, Tome troisième, L’Imprimerie de H. Remy, Bruxelles, 1823, p.142. K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit.,  pp. 35–103. Fr. Vanicek, Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken geschöpft, Vol. IV, Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei, Wien, 1875, p. 48-51. Philip Haythornwaite, Richard Hook, Napoleon’s Campaigns in Italy, Osprey, Men-at-Arms Series No. 257, London, p. 14-15. Martin Boycott-Brown, op. cit., p. 458 – 477,  

[12] George Bariţiu, op.cit., p.19, George Coşbuc, op. cit.  V. Bighigean - Poëmation de secunda legione Valachica, în Arhiva someșeană, 1926.  I.Moisil - Conștiința națională și eroismul grănicerilor români năsăudeni, în „Arhiva șomeșană”, 1938, nr.24, p.149-152. E. Micu, op. cit. Maria Muţiu, op. cit. , p. 293.C. Göllner, op. cit., p. , Corneliu Albu, op. cit., pp. 85-86. Valeriu Șotropa - Districtul grăniceresc năsăudean și locul său în lupta pentru progres social și libertate națională a românilor din Transilvania, Cluj-Napoca, 1975.

[13] George Coşbuc, op. cit.

[14] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, p. 36 – 38. Mulţumesc dlui. Bogdan Briscu, care  ne-a semnalat această lucrare în care este publicat pentru prima dată, integral, manuscrisul lui Karl Klein, precum şi pentru analiza competentă şi de bun-simţ privind sursele care au stat la baza teoriei privind participarea grănicerilor transilvăneni români la luptele de la Arcole,din 15-17 noiembrie 1796.

[15] Ibidem, p. 36. Iată comparativ textul lui George Bariţiu: „...Trei dile intregi, dein diori pàna sér’a tardiu, batalionulu romanescu nu numai a respinsu cu neauditu curagiu si constantia tóte atacurile si asalturile franciloru, ci a si luatu in captivitate 350 dein ei. In acea batalia crunta si inversiunata capitanii Mehesiu et Nemesiu (totu romanu,dein famili’a transilvana a Nemesienilor) s’au distinsu intre toti cei-lalti oficiari, atàtu prin presenti’a loru de spiritu, càtu si prin incuragiarea ostasiloru in dulcea loru limba materna,strigandu-le in fie-care mmentu de crisa : "Nu ve lasati fetiori,odata si bine fetiori, inainte bravii mei,trageti bine, in carne baieti, dà pe mórte, nu crutià". In acelea trei dile au remasu dein batalionu, capitanulu Lange cu 45 fetiori ajunsera in captivitate ; dein cei raniti greu au moritu in càteva dile 260,si asia apararea podului a costatu viéti’a la 395 de osta ;i romani ! dara positiunea fu tienuta, podulu aparatu si armat’a imperiale salvata. Cei carii luptasera immediatu la capulu podului, au fostu stegariulu Reu, sergentulu Gavriilu si ductorulu (Führer) Hertzeg ce cetisórele loru, preste care francii n’au potutu trece cu nici unu pretiu...”, şi apoi textul lui Karl Klein: “...Cel de al doilea batalion român împreună cu un batalion croat aflat de asemenea la pod, au deschis acum un foc intens de bătaie, în urma căruia coloanele inamice au fost de două ori respinse. ...

 „Puşcaţi, puşcaţi Vitejilor” strigau însă ofiţerii batalionului şi o ploaie înspăimântătoare de plumbi i-au zdrobit pe grenadieri…

În această luptă glorioasă de trei zile au rămas morţi din ambele batalioane române căpitanul Wagner şi 135 oameni: căpitanii Clococean, Meheşi, Horvath, locotenenţii Schmidt şi Bob, apoi stegarul Rău au fost grav răniţi; căpitanul Lange şi 45 de oameni au căzut prizonieri; din 635 de răniţi grav şi uşor au murit după câteva zile căpitanul Clococean şi 259 de oameni, astfel că această luptă de trei zile a costat viaţa a 395 de grăniceri români, dar armata imperială a fost salvată de la încercuire...”.

[16]“K.u.K.” = „Kaiserlich und Königlich” –„Imperial şi regal” sau „Cezaro – crăiesc”, denumire purtată de unităţile armatei comune habsurgice  recrutate de pe tot cuprinsul imperiului. Pentru detalii privind organizarea armatei habsburgice, a se vedea şi, Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Editura „Augusta”, Timişoara, 1996, p.8.

[17] Ibidem, p. 25-26.

[18] Ibidem, p. 31.

[19] Mihai Georgiţă, Încă o istorie a regimentului de graniţă de la Năsăud (1), în „Arhiva Someşană”,Seria a III-a, nr. III, 2004, p. 417-437. Mihai Georgiţă, Încă o istorie a regimentului de graniţă de la Năsăud (1I), în „Arhiva Someşană”,Seria a III-a, nr. IV,  2005, p. 323-360.

[20] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  op. cit.,  p. 109.

[21] Alexandru Bucur, Cornel Lupea, op. cit., p. 31.

[22] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  op. cit.,  p. 105.

[23] Maximilian Maendl, Geschichte des K. und K. Infanterie-regiments nr. 51 , Verlag des Regiments, Klausenburg,1897-99, 494. Generalul Lipthay a făcut următoarea declaraţie: „... So haben den Söhne Siebenbürgens – gleich ihren Vorfahren – bewiesen, dass die schönen Soldatentugenden: “Tapferkeit und Todesmuth” in ihnen fortleben, gleich wie bei jenen Braven des alten Gyulai-Regiments, welche auf denselben Stätten einst den dauernden Ruhm des Regiments begründeten....”. Şi în traducere: „ Astfel, fiii Transilvaniei - ca şi strămoşii lor - au dovedit că virtuţile de buni soldaţi “curajul şi lipsa fricii de moarte” sunt încă vii, ca la acei oameni curajosi din vechiul Regiment Gyulai, fondat pe aceleaşi meleaguri care au dat faimă de durată regimentului.” .

[24] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, ... . Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, ... p. 80 .

[25]Adrian Onofreiu, Ion Bolovan, op. cit. , p. 37.

[26] K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit. , p. 35-103.

[27]Fr. Vanicek, Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken geschöpft, Vol. I-IV, Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei, Wien, 1875.

[28] Ibidem, Vol. IV, p. 48-51.

[29] Andreas Graf Thürheim, Gedenkblätter aus der Kriegsgeschichte der K. K. Oesterreichischen Armee, Vol. I, Wien und Teschen, 1880, p. 303, 334.

[30] Ibidem, p. 339.

[31] Dr. J. H. Schwicker, Geschichte der Osterreichen Militärgrenze, Wien und Teschen,Verlag von Karl Prochasca, 1883, p. 283.

[32] Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului  grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p. 28.

[33] Martin Boycott-Brown, The road to Rivoli. Napoleon's first campaign, Cassel & Co., London 2001.

[34] Maxilmilian  Mendl, op. cit., p. 493.

[35] Ibidem.

[36] K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit., p. 35–103, Andreas Graf Thürheim, op. cit., p. 339,  Martin Boycott-Brown, op. cit., p.  463.

[37] Cristian Negrea, Un grup de soldaţi români l-au oprit pe Napoleon la Arcole, în “Historia”, Nr.  11/2009, p.

[38] Mémorial de Sainte-Hélène par le Cte.  de Las Cases, suivi par Napoléon dans l’exil par M.M. O’Méara  et Antomarchi, et de  l’Historique de la translation des restes mortels de l’Empereur Napoléon aux Invalides, Tome premier, Editeur Ernest Bourdin, Paris, 1842, p. 509.

[39] Informaţia apare în multe articole şi studii străine referitoare la acţiunea eroică a Reg. 51 „Spleny”, la Marengo, uneori şi sub forma „la Phalage infernale” sau, în italiană, „Brigata Infernale”, dar nu am reuşit să aflu sursa istorică a acesteia..