Transilvania după Armistițiul cu Națiunile Unite din 1944 (TĂTARU 2000)

Liviu Tătaru, Realități transilvane după 12 septembrie 1944 (II), „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000.

În cazul politicii etnice românești de după al doilea război mondial, ajungem la constatarea că timp de un deceniu și jumătate aceasta a fost concepută la Moscova și transpusă în realitate sub supravegherea strictă a consilierilor sovietici. Această politică, în esența ei antiromânească, a lovit cu precădere în elementul majoritar românesc. Minoritățile etnice, cu excepția germanilor și romilor, au avut un statut superior față de cel al românilor și au fost folosite pentru a neutraliza patriotismul și naționalismul pozitiv al acestora. Noi ocupanți știau că principalul „antidot”al acestora era șovinismul maghiar având ca exponenți nu numai maghiari etnici, ci și unii evrei maghiarizați. Ca atare, aceștia au furnizat în mod disproporționat  „cadre” pentru „aparatul” comunist și acelui represiv în formare, îndreptat împotriva „dușmanilor poporului”, care în realitate s-au dovedit a fi intelectualii români (8).
Regionalele și județenele de partid, organele aparatului represiv (din care la comuniști făceau parte și organele de justiție și cele de poliție) au fost înțesate de comuniști și „antifasciști” de ultimă oră, preponderent de etnie maghiară. Fostul rege Mihai arată într-o convorbire cu Mircea Ciobanu: „Părea ciudat ca un minoritar să decidă  anii de pușcărie la care trebuia să fie condamnat un român”.
Și mai ciudat era faptul că organele care alcătuiau listele de „dușmani ai poporului  erau alcătuite într-o mare parte a Transilvaniei din șovini maghiari ori alți comuniști, ca și cele care își dădeau avizul de care depindea soarta individuală a fiecărui incriminat.
Locul genocidului (etnocidului) direct din timpul ocupației horthyste  a fost luat de genocidul mascat de listele de „dușmani ai poporului”, aproape totdeauna români și foarte rar maghiari sau evrei. Noii ocupanți nu erau necunoscători și nici străini de asemenea practici. Fostul rege Mihai arăta în convorbirea menționată: „După război, rușii din Comisia Aliată au început lucreze ca la ei acasă. Pe sași și pe șvabi i-au scos din case și i-au trimis în lagăre... Restul, după un triaj foarte riguros, favorabil oamenilor fără cine știe ce prestigiu în comunitățile respective, au fost ridicați peste noapte în funcții, spre stupoarea chiar a comunităților din care făceau parte. Nu e greu astfel să stârnești resentimente în sânul populației majoritare” (9).
Numărul mare de „cadre” maghiare ori asimilate, în cea mai mare parte a Transilvaniei, cu susținere în rândul maghiarilor ori asimilaților din organele centrale, a permis predominarea intereselor acelei comunități, perpetuarea șovinismului și atitudinilor antiromânești. Este suficient să semnalăm în acest sens un raport al Marelui Stat Major al armatei române din 1 martie 1945 privind situația românilor din NV și E Transilvaniei (10)..După constatarea care confirmă punctul de vedere exprimat de noi mai sus: „sub masca comunismului, activitatea iredentistă maghiară se manifestă din plin, căutând să sfideze și să umilească tot ce este românesc”, sunt prezentate exemple numeroase în acest sens. Printre acestea, interzicerea tricolorului românesc și a tuturor manifestărilor naționale, obligația de  folosi numai limba maghiară în raport cu autoritățile, arestarea fără motive, umilirea și maltratarea românilor, cu deosebire a intelectualilor, acuzați de „fascism”, folosirea de mijloace copiate de la horthyști pentru a-i determina pe români să părăsească NV și E Transilvaniei.
Scopurile urmărite de autorități (teoretic româno-maghiare) erau discreditarea elementului românesc și intensa propagandă revizionistă, cu implicații pentru viitoarea Conferință de Pace (11).
Sub aspectul geopolitic poziția sovietică față de contenciosul româno-maghiar asupra Transilvaniei a început să încline balanța în favoarea României după 23 august 1944. Rațiunile acestei schimbări de atitudine încep să transpară din izvoarele arhivistice tot mai numeroase care vor fi puse în valoare și care confirmă supozițiile anterioare ale istoricilor. Nu poate fi neglijată contribuția României la victoria asupra nazismului și horthysmului, în contrast cu fidelitatea până la capăt a Ungariei, determinată de aducerea la putere de către germani a lui Szalasi.
Armistițiul preliminar din 11 octombrie 1944 a fost anulat de guvernul impus de hitleriști la Budapesta și abia Convenția de armistițiu din 25 ianuarie 1945 dintre Ungaria și Națiunile Unite a putu fi pusă în aplicare. Guvernul generalului Mikloș nu cuprindea comuniști ori asimilați ai acestora, precum cel de la București, fiind „o adunătură de nemeși”, din care nu lipsea nici „un om de-a lui Horthy”, precum generalul Janoș Vereș (12).
Evoluțiile politice din România erau, pe de altă parte, mai convenabile decât cele din Ungaria, sovietizarea evoluând aici „promițător”. Participarea comuniștilor la actul de la 23 august 1944 le asigurase participarea la guvernare, ca și unor interpuși ai lor, iar pe preluarea pe cale „revoluționară” (adică violentă și ilegală) a puterii la nivel județean și local decurgea „mulțumitor”.
Iată de ce, balanța a început să încline în favoarea României, iar articolul 2 al Convenției de armistițiu cu  Ungaria prevedea „obligația de a evacua, în limitele frontierelor existente la 31 decembrie 1937, toate trupele și toți funcționarii unguri din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României”, adică un prim pas spre restabilirea suveranității lor de stat asupra teritoriilor răpite de horthyști. Dar nu numai un prim pas, deoarece numai Conferința de Pace urma să definitiveze harta politică a Europei Centrale.
Impunerea guvernului procomunist condus de P. Groza, la 6 martie 1945, totala servit Moscovei, a înclinat și mai mult balanța în favoarea României. Două zile mai târziu, administrația militară sovietică și organele „autonomiei” NV și E Transilvaniei au fost înlocuite cu administrația românească și a fost restabilită autoritatea guvernului de la București asupra acestor teritorii. Noii ocupanți au avut grijă ca această autoritate să nu fie deplină, componența noii administrații asigurând în multe zone predominarea elementelor maghiare șovine și revizioniste.  Ele sperau și acționau pentru răsturnarea situației până la Conferința de Pace. Au fost încurajate în acest sens și de perseverența guvernului maghiar de a obține măcar o parte din teritoriile răpite în 1939-1940 celor trei state vecine. la 14 august 12945, guvernul maghiar a prezentat un Memorandum  privind „problema” Transilvaniei, în care se reiterau vechile doleanțe teritoriale. La sfârșitul aceluiași an, la Moscova, a avut loc Conferința miniștrilor de externe ai marilor puteri, la care guvernul P. Groza a obținut recunoașterea din partea SUA și Angliei. Această recunoaștere a atârnat și ea în favoarea României în privința teritoriului NV și E Transilvaniei, crede istoricul maghiar Mihail Fulop (13). Același istoric apreciază că preferința marilor puteri pentru România, cu deosebire a URSS, s-a datorat și faptului că guvernarea Groza a permis ca și în continuare Transilvania să fie administrată de mulți etnici maghiari (14) (cu ce consecințe am arăta anterior). La 8 aprilie 1946 a sosit la Moscova o delegație guvernamentală maghiară având în componență pe președinte, prim ministru și ministru de externe. Delegația a prezentat un plan ce prevedea cedarea către Ungaria a teritoriului cunoscut în evul mediu sub numele de Partium și care cuprindea județele vestice ale Transilvaniei, totalizând 22.000 kmp. În urma respingerii acestui plan de către sovietici, a fost prezentat un alt plan care reducea pretențiile Ungariei la 11.800 kmp. Nici acest plan nu a fost acceptat, propunându-se tratative româno-maghiare. Acestea s-au purtat la București în cursul aceluiași an, dar P. Groza a respins cererile guvernului maghiar ca nefondate.
Conferința de Pace de la Paris a validat revenirea întregului teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena la România.
Vom reveni și vom prezenta câteva crâmpeie din viața românilor dinNV și E Transilvaniei în anii de cumpănă 1945-1946.


(8) Mircea Ciobanu, Noi convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, București, 1992, 117.
(9)M. C., op cit., 106.
(10-11) Valeriu Dobrinescu, Comisia aliată de control (sovietică) și interpretarea articolului 19 din Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944 - 6 martie 1945), „Sovietizarea...”, 42.
(12) Romulus Zaharia, Ademenirea, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, 193.
(13-14) Virgil Târău, op. cit., p. 91

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)