„L`abricotier change de visage” (ANTONII 199?)

 Jean Antonii, L`abricotier change de visage, „Tomis”, Constanța, 199?

În vara anului 1994, datorită Centrului Național de Litere din Franța și Editurii Voix d`Encre, francezii, care iubesc haiku-ul, au avut ocazia să descopere prin volumul Caisul își schimbă chipul ( L`abricotier change de visage) privirea tandră și plină de umor pe care o îndreaptă asupra lumii poetul și graficianul român Ion Codrescu. Versiunea franceză se datorează colaborării dintre autor și poetul Patrick Blanche.

Volumul începe cu un poem care, pentru francezi, poate să evoce santinela lui Rene Char: „în vântul serii / un pescăruș solitar / de veghe la țărm”. Cum să nu observi imaginea discretă a hajin-ului care rămâne martorul întregului spațiu necunoscut ce ne înconjoară aici și acum și care trăiește pe o planetă unde viteza  imaginilor derulate la televizor ne agasează privirile și ne răvășește sentimentele. Haiku-ul este un exercițiu, o cale prin care dialogăm cu natura, cu obiectele de lângă noi. Din această perspectivă, I. Codrescu se relevă prin haiku-urile sale ca un poet ce posedă o sensibilitate singulară față de prezența sau absența lucrurilor. Apropierea și depărtarea, infinitul mare și mic se intersectează într-un spațiu ce aparține doar poeticului. Socialul și politicul au o altă dimensiune, iar nota de umor presărată în poem reține atenția și capătă conotație universală: „sărbătoare națională / el își întreabă soția / Ce zi e azi?” Ion Codrescu a călătorit în Japonia, unde a cunoscut maeștri ai poemului haiku, iar contactul cu sensibilitatea orientală a lăsat urme în creația sa, fără să devină un epigon al poeților niponi. Iată un haiku ce poate aparține oricărui spațiu cultural, fiindcă atenția imobilă s-a concentrat asupra unui detaliu care multora ne scapă din vedere: „zăpada se topește / din ce în ce mai mari / urmele pisicii”. Petrecându-și timpul cu observarea lucrurilor ce scapă unei societăți grăbite, I. Codrescu luptă pentru un alt mod de a fi om. Lumea este frumoasă și în continuă schimbare: „crengi cu omăt / refac picturi abstracte / vrabia le schimbă”. Și nu este ușor să prinzi aceste imagini pe care cotidianul ți le oferă. Totuși, practicând haiku-ul, repeziciunea cu care privirea noastră surprinde lucrurile crește, putând percepe chiar și absența: „azi grădina / pare alta / cu irișii tăiați”. Și un alt poem: „în carte / petala uscată evocă / mirosul florii” atestă faptul că în această rapiditate fixă, privirea poetului se îndreaptă către lumea lui interioară și descoperă amintirile, emoțiile, imaginile care constituie profunzimea trupului nostru, a ființei noastre în lume. Ultimul poem din colecția haiku a lui I. Codrescu relevă unitatea pe care omul o poate dobândi cu lumea: „strugure uitat / să întâmpină amândoi / Anul Nou” cu un umor și o bucurie pe care nici o metodologie tehnologică modernă nu ni le va da vreodată.