Armenii din Dobrogea (STAN 2008)

 dr. Florin Stan, Armeni, „Tomis”, Constanța, 458, mai 2008, p. 86.

(...)

În timpul Războiului pentru Reîntregire (1916-1918), armenii şi-au slujit Patria adoptivă cu acelaşi elan care i-a caracterizat pe români, unii căzând chiar la datorie pe câmpul de luptă. Unanian Ardaşes, căpitan în Regimentul 74 Tulcea a fost rănit pe frontul dobrogean de un obuz inamic la 7 octombrie 1916 şi a fost distins cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de Cavaler pentru bravura dovedită. Alţi eroi armeni din Dobrogea au fost: Garabet Aznavorian, Ştefan Garabet, Artimov Agop, Silvian Miram, Zoropopel Tigran ş. a. De aceeaşi abnegaţie au dat dovadă armenii şi în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Prezenţi intens şi lăudabil în viaţa economică a oraşului, armenii au dovedit o prezenţă activă şi în viaţa culturală a urbei, fiind evidenţiaţi la manifestările cercului literar-ştiinţific ,,Ovidiu”, la şezătorile literare organizate la iniţiativa unor societăţi culturale, precum Salonul literar din capitală condus de Elena Văcărescu sau ,,Astra Dobrogeană”. S-au remarcat în acest sens M. P. Parseghean, Krikor Zambaccian, Hurmuz Aznavorian, K. Pambuccian, Garabet Avachian, Ruben Mamulian, Sahaghian Aram-Salpy şi mulţi alţii.
În urma recensământului din anul 1928, în municipiul Constanţa au fost înregistraţi 3.751 de armeni, totalul populaţiei oraşului fiind atunci de 72.462 de locuitori (D. J. A. N. Constanţa, Fond Primăria Constanţa, dosar nr. 10/1928, f. 43). Subliniem că printre aceşti armeni s-au aflat şi dintre cei care s-au stabilit aici alegând refugiul din calea măsurilor genocidare iniţiate împotriva lor în anul 1915 de regimul ultranaţionalist din Turcia otomană şi continuate cu elan represiv şi discreţionar în timpul războiului greco-turc (1919-1923) şi în primul deceniu al Turciei kemaliste (Dan Stoenescu, Genocidul armean din perspectivă românească, în ,,Dosare ultrsasecrete”, Ziua, nr. 3607, 22 aprilie 2006). În iunie 1948 când circa 1.000 de armeni părăseau România reîntorcându-se în propria patrie aceştia au transmis românilor ,,cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea acordată”, subliniind: ,,Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti, nu vom uita niciodată înţelegerea poporului român pentru durerile noastre” (Simion Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 29).
Într-o concluzie sumară, amintim că marele nostru istoric Nicolae Iorga a susţinut, pe bună dreptate că ,,la noi, armenii au jucat în toate ramurile vieţii publice un rol însemnat”. Printre armenii stabiliţi în România, cei din Dobrogea au dovedit cu prisosinţă acest fapt.

Muzeul de artă din Constanța („Tomis” 1992)

FLORICA CRUCERU, Redescoperirea muzeelor, „Tomis”, Constanța, XXVII, 266, mai 1992, p. 11, 15.

Cînd în primăvara anului 1961, Vasile Canarache organiza secția de artă în Muzeul de arheologie a Dobrogei, ce avea să devină, în toamna aceluiași an, instituție independentă cu caracter juridic, repunea, de fapt, urbea constănțeană în drepturile ei firești de a dispune de un asemenea lăcaș de cultură, de care fusese frustrată aproape 20 de ani. Căci, rod al expoziției jubiliare din 1928, care sărbătoarea 509 de ani de administrație românească în Dobrogea, pinacoteca municipiului a funcționat pe lîngă biblioteca orașului, cu intermitențe, între anii 1928-1943.
De altfel, activitatea de tezaurizare a artei sub patronaj oficial s-a născut relativ târziu în Dobrogea, deși preocuparea de a se înființa muzee, biblioteci și o pinacotecă a existat, consemnată de la finele veacului trecut în presă, exprimată mai pertinent la începutul și în deceniul al treilea al secolului nostru. Dar încă din 1883, exprimînd dorința legitimă și înflăcărată a locuitorilor Dobrogei, un semnatar ce voia să rămînă anonim, scria într-una din publicațiile locale: „... de 15 ani nu putem avea o instituție care să aprindă și să întîrzie flacăra sfîntă a culturii naționale în primul port maritim al țării!”
Au existat în presa vremii pledoarii convingătoare, apeluri patetice la o conștiință a particularității locului, a căror cunoaștere, pe verticala timpului, reprezenta un act patriotic necesar. pentru început, aceste intervenții se refereau la un muzeu de antichități. Prima sugestie privind înființarea unei pinacoteci apare formulată într-un articol din 1915, care inserează propunerea ca acesta să ființeze într-un „salon al cazinoului comunal, ca mai târziu, când primăria va dispune de fonduri, să construiască un muzeu sub numele de Pinacoteca Comunei Constanța”. Această idee avea să revină peste câțiva ani, (nefinalizată, probabil, datorită urmărilor primului război mondial) și tot mai insistentă în deceniul al treilea. Astfel, în 1928, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Dobrogei, presa locală notează hotărârea de a se ridica un palat comunal, inițiativă a Comitetului de organizare a serbărilor, în acord cu Ministerul Artelor și Cultelor. După cum reiese din conținutul articolului, noul palat, cu o destinație complexă, urma să aibă „un teatru, o bibliotecă și un muzeu”. Este posibil ca în vederea dotării acestuia, să se fi reținut și majoritatea operelor de artă, ca și alte obiecte incluse expoziției jubiliare, care rămîn atunci în grija primăriei. Cu ocazia predării acestui inventar, aflăm că el conținea și „tablouri”, alături de „colecțiuni de minereuri din carierele Dobrogei, colecțiuni de esență lemnoasă, obiecte de artă populară, arheologie” etc. Acesta este nucleul cu care abia în 1930 se va constitui, în aripa dreaptă a Primăriei, muzeul municipiului.
Date certe privind colecția de artă, oferită spre vizionarea celor interesați, se înregistrează prin documente de presă din 1935. În toamna acestui an, biblioteca și pinacoteca și-au găsit locul, organizîndu-se, potrivit dorinței testamentare a juristului I. N. Roman (decedat în 1932) în casa acestuia, ce urma să fie donată primăriei. De organizarea pinacotecii, grupată în 3 din cele 6 camere ale imobilului situat în actualu bd. Tomis nr. 24, s-a ocupat pictorul dobrogean Gh. Sârbu (1883-1955), ajutat de bibliotecara Viorica Ionescu, care devine custodele pinacotecii.
Pentru a defini conținutul acestui nucleu muzeal, fondul documentar de tablouri, aflat în depozitele muzeului de artă, este elocvent. El grupează opere semnate de artiști locali sau stabiliți temporar aici: Stavru Tarasov, Gh. Sârbu, Nicolae Tahtunov, Mario Ledda, Eugenia Andreescu, Florian Doboșariu, Geo Cardaș, Vasile Pavlov ș. a. Existența acestor lucrări în pinacotecă trebuie raportată la exzpozițiile personale organizate în deceniile al treilea și al patrulea ale veacului, dar în cea mai mare măsură expoziției Semicentenarului și celei organizate de artiștii dobrogeni în 1938. Din aceeași colecție fac parte lucrările datorate lui: Tache Papatriandafil, Hrandt Avachian, Constantin Arephi, Kimon Loghi, Dumitru Ghiață, Ion Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi, Petrescu Dragoe, Vasile Popescu, Alexandru Padina, Rodica Maniu ș. a., unii artiști de prestigiu, mulți dintre ei  participanți la expoziția Semicentenarului Dobrogei, după cum reiese din catalogul acestei manifestări. Acest fond depășește, însă, prin semnatari expoziția amintită; de aceea, trebuie relevat faptul că încă de la începutul veacului, sporadic și uneori ipotetic, dar cu certitudine după 1920, primăria Constanței achiziționează sau primește opere de pictură din expozițiile organizate succesiv, în sălile Cazinoului, prin donații, alteori prin înțelegere, lucrările reprezentând contravaloarea chiriei sălii concesionate. Și tot aici este inclusă colecția de la Balcic, adusă în anii premergători începutului războiului al doilea mondial. Reprezentativ, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce istoriografia de artă a numit „Școala de la Balcic”, acest lot cuprinde opere datorate unor artiști cu nume prestigioase ale picturii românești din perioada interbelică: Nicolae Tonizta, Nicolae Dărăscu, Paul Miracovici, Petre Iorgulescu, Samuel Mutzner, Cecilia Cuțescu Storck, Alexandru Satmari și mulți alții.