Poetul tulcean Paul Sârbu în revista „Luceafărul” în 1995 („Tomis” 1995)

<
(...)
*Poetul tulcean PAUL SÂRBU publică un amplu grupaj de versuri în „Luceafărul” nr. 37(246)/1995.
Departe de a fi „un răsfățat” al cenaclurilor literare, redacțiilor și editurilor, „cariera ” sa artistică poartă și emblema singurătății și izolării satului Letea, din Delta Dunării, unde își desfășoară nobila activitate de învățător.
De aceea, bucuria întîlnirii cu poemele sale este, întotdeauna, una de excepție!
>

SURSA
O. V., Periscop, „Tomis”, Constanța, ?.10.1995, p.?.

Clubul sportiv studențesc „Știința” din Constanța

 Anii 1971-1981 au constituit, sub raport sportiv, etapa consacrării și afirmării, prin remarcabile performanțe, a studenților constănțeni. Aceștia au fost anii în care au apărut campionii, recordmenii și selecționații în loturile naționale și olimpice și în care au fost amenajate bazele sportive, ce au dat impuls desfășurării unei pregătiri corespunzătoare, anii în care s-au ales cadrele didactice și antrenorii în conducerea tehnică a ramurilor de sport. Ramurile sportive în care clubul Știința deține poziții fruntașe în sportul studențesc din țara noastră: atletism, gimnastica artistică și yachtingul.

În evoluția cronologică a realizărilor clubului sportiv sunt de consemnat:

- În 1972 s-a obținut primul titlu de campion al României la yachting, clasa FD (Olandezul Zburător), prin sportivii Alexandru Ion și Dumitru Micu, și locul IV la Balcaniada de la Atena, cu aceiași sportivi, componenți ai lotului României. În același an, echipa de fotbal studențesc promovează în divizia C, handbalul ocupând locul II în campionatul județean, iar reprezentativele institutului la atletism, volei și handbal participă la faza de zonă a campionatelor universitare de la Cluj, Galați, Suceava și Constanța. Tot atunci s-a înființat secția de gimnastică artistică modernă, la inițiativă  unor studente provenite de la Școala Sportivă, sub conducerea asistentei Elena Scheul;

- În 1973, la yachting. se cucerește din nou și prin aceiași sportivi, titlul de campioni ai României, la clasa FD seniori; (...)

„Monografia Școlii Grădina” (BARDAC 2007)

 Anghel Bardac, Monografia Școlii Grădina, Metafora, Constanța, 2007, 63 p.

3 Cuvânt înainte

4 Prefață

5 Spre meditație despre... școală

9 Începutul învățământului sătesc în țara noastră

11 Scurt istoric al învățământului românesc 1945-2006
Dezvoltarea învățământului în etapa 1945-1965
Dezvoltarea învățământului în etapa 1965-1989
Dezvoltarea învățământului în etapa 1989-2006

19 Istoricul școlii cu clasele I-VIII Grădina

21 Activitatea sportivă și extrașcolară

23 Activitatea artistică

26 Folosirea elementelor de istorie locală la lecții

28 Perspectiva școlii

29 Evocări... Amintiri... Fapte
Portrete de dascăli
Amintiri despre dascăli

37 Remember

39 Încheiere

40 Anexe
Cadrele didactice ale școlii de-a lungul anilor
O zi de școală în secolul XIX
Elevi înscriși la începutul anului școlar 2006/2007

52 Anexe foto

61 Mulțumiri

62 Bibliografie

63 Cuprins

„Virgil Teodorescu” („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

Poetul Virgil Teodorescu s-a născut la 15 iunie 1909 în comuna Cobadin din județul Constanța. În acest început de vară aniversează 75 de ani. Activitatea de creație literară a început-o încă de pe vremea când era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Opera sa poetică se derulează, așadar, de-a lungul a peste cinci decenii.

- Stimate Virgil Teodorescu, în ultimii ani am stat deseori de vorbă despre viața și creația dv.  Acum, în acest moment aniversar, v-aș propune să facem o scurtă retrospectivă. Deci, cu ce să începem?
+ Să zicem, cu debutul meu ca poet. Dacă ar fi să păstrez un criteriu strict cronologic, am debutat prin anul 1926, în Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde eram elev. Al doilea debut, și poate cel real, s-a produs în 1928, când Tudor Arghezi mi-a publicat un număr destul de mare de poezii în prima serie a Biletelor de papagal, poezii pe care le-am semnat cu pseudonimul Virgil Rareș. Eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe Arghezi, dar cel de-al doilea debut al meu a fost marcat de influența poeziei sale. Al treilea debut s-a produs în 1932, când împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, am scos la Constanța, revista Liceu. 

- Ajungem astfel la apariția primului volum de poezie semnat de Virgil Teodorescu.
+ Da. „Blănurile oceanelor”, publicat în 1945. Apoi au urmat mereu alte volume de poezii originale sau traduceri. Cred că sunt peste 20 la număr.

- Dintre toate cărțile publicate de dv., care vă este cea mai apropiată sau care satisface cel mai mult exigențele dv.?

+ Mi-ar fi foarte greu să decid. Fiecare carte, de la scriere până la apariție, are istoria ei strâns legată de evenimentele și transformările ivite în societate, în gândire, în lupta dintre contrarii și de câte alte lucruri mărunte din viața de toate zilele. Uneori nu-mi place cartea în întregime, ci numai unele poeme din ea. Un lucru pot spune cu precizie: cărțile mele sunt unele lângă altele și se întâlnesc toate la țărmul mării, căci, la urma urmei, am trăit și trăiesc viața mării. Este firesc, am descoperit lumea privind-o printr-o fantastică fereastră dintre Dunăre și Marea Neagră, iradiant ax de rotire a fanteziei, observației și sensibilității mele.

- Care socotiți că este locul poetului în societate, printre semenii săi?

+ Eu îl văd undeva înainte, nu în frunte (asta e altceva), chiar înaintea locului său propriu. El este chemat să dea impuls schimbărilor radicale la care aspiră, cu alte mijloace decât fac toți oamenii, plecând de la activitatea care îi este proprie. Imaginația poetului sau, cu alte cuvinte, forța lui de invenție se va feri să urmeze un itinerar artificial. Unui poet care se îndoiește de realitatea concretă i se atrofiază puterea de penetrație. Să nu uităm că el este acela care, deformând cu precizie, provoacă întâlnirea omului cu el însuși. 

- Dacă am vorbit despre poet, să vorbim și despre poezie.

+ Am considerat întotdeauna poezia un realism deschis, adică o excepțională reflexie a realului, nu în oglinda apei, ci în adâncul pământului, acolo unde își are lăcașul lava incandescentă înainte de a izbucni la suprafață, acolo, unde se află, probabil, ca o cicatrice palidă, imensa prăpastie din care s-a desprins luna. Am socotit de datoria mea să ofer societății un sistem de gândire poetică nou, care respinge tot ce era defunct sau în stare de putrefacție. Această gândire nu poate fi altfel decât activă, căci ea duce o luptă neobosită și crâncenă cu tot ce este vechi, favorizând apariția și dezvoltarea germenilor noului. Am mai spus-o și o repet: orice artist este exponentul epocii sale, iar opera sa nu face decât să exprime epoca; așadar, o artă nouă nu se poate naște cu prețul sacrificării rolului activ al cunoașterii, nici cu prețul uzurpării așa zisei „subiectivități”, pentru că poezia fără subiectivitate este o poezie fără poet și duce, fără putință de scăpare, la formalism.  

- Cum apreciați actul de creație?

+ După mine, creația nu poate fi altceva decât o experiență de viață. Imaginea nu poate fi altceva decât o experiență socială cristalizată.

- Iar expresia poetică, limbajul?

+ Fără el, această experiență de viață rămâne lipsită de valoare. Consider limbajul nu numai mijlocul principal al expresiei poetice, ci o construcție concretă, dacă vreți, un imens glob de cristal în continuă rotire. Cuvântul are aceleași atribute, pentru mine, ca apa, focul, pământul, aerul, care, atunci când dispar, dispare și viața. Cuvântul nu îmbătrânește niciodată. 

- De fapt, toate acestea constituie exprimarea unei profesiuni de credință...

+ Desigur, dar să nu credeți că mă închin limbajului în calitate de limbaj, așa după cum nu mă închin nici tehnicii artistice în sine. Geneza poeziei mele - așa cred și așa concep eu - vine de departe, din noaptea boreală a poemului și tinde spre o primăvară fabuloasă. 

- Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ Pe această temă s-ar putea discuta mult. Părerile pro și contra sunt numeroase. Totuși, aș dori să spun că suprarealismul nu trebuie confundat cu alte curente de avangardă, aproape contemporane cu apariția lui... Tehnicile suprarealismului sunt extraordinar de fecunde, dar trebuie folosite în diversitatea lor omogenă, în slujba aceluiași scop. Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. Având drept ax central această concepție, un grup de poeți am alcătuit în perioada interbelică, grupul suprarealist român, care s-a impus, apoi, pe plan mondial. Odată cu apariția primului volum, critica mă socotește integrat momentului suprarealist al literaturii române.   

- Să ne reîntoarcem la Pontul Euxin. Marea v-a tălăzuit întotdeauna gândurile spre limanurile poetice...

+ Așa a fost și așa va fi mereu, pentru că toată ființa mea, respirația mea se trage de acolo, este acolo unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, unde am învățat, unde am iubit, unde am intrat - tânăr fiind - în mișcarea revoluționară a tineretului în anii ilegalității. Tot ce am trăit și am făcut în acești 75 de ani este organic legat de pământul natal, de acea fereastră de vis dintre Dunăre și mare. Am iubit dintotdeauna pământul Dobrogei și cu atât mai mult îl iubesc acum: sunt mândru și fericit când văd Dobrogea de azi, acest adevărat miracol al României socialiste. Nu că aș vrea să-l imit pe Eminescu, dar poate vă amintiți că într-un poem al meu intitulat „Mare nostrum” a scris următoarele versuri: „Acesta este patul pe care aș vrea să dorm / să dorm cumplit și să visez enorm / (...) / această suprafață de nesfârșit orgoliu / este castelul meu de vis și doliu / magnetică arenă, la fiecare leghe / pierea decorticat un turn de veghe”.