Scăderea populației Constanței cu 31.000 de persoane în perioada 2002-2011 („Cuget Liber” 2013)

Andreea PERHAIŢĂ, Unde au dispărut 30.000 de constănţeni în ultimii ani?

 „Cuget Liber”, Constanța, 6 iulie 2013

Cenzura comunistă în Dobrogea (VI - 1972) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (VI), „Tomis”, Constanța, XLII, 448, iulie 2007, p. 90-91

Activitatea practică a cenzorilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța în 1972 „ s-a desfășurat pe fundamentul ideologic al evenimentelor politice ce au avut loc în această perioadă și s-a concretizat în cuprinderea tuturor sectoarelor cât și a întregului volum de muncă” (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 2/1969-1975, f. 118). Însă, deși domeniile de activitate au rămas aceleași ,numărul intervențiilor a crescut datorită apariției ziarului cotidian de vară „Litoral” și a postului de radio „Radio-vacanța”), a tipăririi unui număr mai mare de materiale cu caracter propagandistic, editării bilunare a revistei „Tomis”, cât și datorită aparișiei în mod periodic a revistelor școlare și a celei universitare. Astfel, în cursul anului 1972 au fost supuse activității de control peste 6.500 de pagini.
Ca urmare a adoptării ultimelor documente de partid și de stat se impunea - după cum opinau împuterniciții DGPT Constanța - redimensionarea și așezarea pe baze noi a întregi activități, dar și creșterea exigenței în exercitarea sarcinilor ce le reveneau astfel încât stilul și metoda de lucru să se poată adapta cât mai rapid la noile condiții.
Pornind de la premisa că „apărarea purității liniei politico-ideologice a partidului este o cauză comună și trebuie să devină obiectul unui front unic de acțiune” cenzorii constănțeni începeau a milita pentru generalizarea autocenzurii, probabil, tocmai datorită creșterii în mod constant a volumului de muncă, dar și a propagării noii concepții și liniei politico-ideologice în domeniile de activitate supuse controlului (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 2/1969-1975, f. 124).
Pentru a reliefa activitatea pe linia cenzurii a împuterniciților DGPT Constanța din 1972 vă prezentăm câteva extrase din documentele întocmite de aceștia.

1972 iunie 28, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 mai - 26 iunie 1972.
„Expoziții”
S-a vizionat Expoziția „Cartea 72” deschisă la Galeriile de Artă din Constanța. În standul rezervat scriitorilor dobrogeni erau introduse (organizatorii spun fără știrea lor) două cărți ale lui Grigore Sălceanu, vechi: Întâia sărutare - piesă în versuri în 3 acte editată de tiparul Glasul Patriei, Bucovina - Cernăuți și Flori de mare, poezii editate în 1928. Întrucât profilul expoziției nu încadra și tipăriturile vechi, ci se ocupa de cartea contemporană actuală și în plus la ceste două lucrări nu se cunoștea conținutul, s-a anunțat organul de partid care a hotărât scoaterea lor din expoziție.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 36-37.

1972 iulie 29, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din luna iulie 1972.
„Producție editorială”
În programul căminului cultural din Cobadin era inclus un material bibliografic privind presa și literatura între 1967-1972, articole care vorbeau de comuna Cobadin. Printre articolele respective apăreau și câteva lucrări mai vechi, unele chiar din secolul trecut, care nu aveau nici o  legătură cu tema anunțată. De pildă: Dobrogea. Cincizeci de ani de viață 1878-1928. Publicație tipărită cu prilejul reanexării Dobrogei. Indicativul statistic al satelor și unităților administrative din România - 1932. Indicatorul localităților din România - 1943. Marele dicționar geografic al României - 1898. S- a discutat cu reprezentantul căminului cultural și toate aceste lucrări au fost scoase.
Tov. Clara G.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 41-42.

1972 septembrie 27, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 august - 26 septembrie 1972.
„Producție editorială”
Muzeul de artă Constanța a adus la viză un catalog pentru expoziția retrospectivă Lucia Ioanid. Au fost următoarele observații:
- în prezentare operei pictoriței erau redate 5 fotocopii - peisaj din Balcic;
- în prezentarea cronologică a biografiei pictoriței se mergea la amănunt, cu aspecte ale vieții ei nesemnificative pentru viața și opera pictoriței, cum ar fi: „În 1965 iese la pensie cu 700 lei; în 1968 i se mărește pensia la 1000 lei etc.
- printre fotografiile de familie era prezentată pictorița la lucru pictînd pe Sfînta Maria cu Isus în brațe  la o biserică din orașul Constanța.
Aceste probleme au fost discutate cu Direcția Instructaj-Control și comitetul de cultură și educație socialistă al județului Constanța, care și-a însușit observațiile noastre și s-au făcut modificările respective. În placheta de versuri ce face corp comun cu acest catalog  erau prezentate poeziile scrise de autoare. S-a discutat cu Comitetul de cultură și educație socialistă una din poezii din care se degaja o atmosferă morbidă, tristă. S-a acceptat ca aceasta să fie eliminată din plachetă.
Tov. Clara G.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 10/1972, f. 60-61.

Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța al Arhivelor Naționale.

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.

„Virgil Teodorescu” („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

Poetul Virgil Teodorescu s-a născut la 15 iunie 1909 în comuna Cobadin din județul Constanța. În acest început de vară aniversează 75 de ani. Activitatea de creație literară a început-o încă de pe vremea când era elev la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Opera sa poetică se derulează, așadar, de-a lungul a peste cinci decenii.

- Stimate Virgil Teodorescu, în ultimii ani am stat deseori de vorbă despre viața și creația dv.  Acum, în acest moment aniversar, v-aș propune să facem o scurtă retrospectivă. Deci, cu ce să începem?
+ Să zicem, cu debutul meu ca poet. Dacă ar fi să păstrez un criteriu strict cronologic, am debutat prin anul 1926, în Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde eram elev. Al doilea debut, și poate cel real, s-a produs în 1928, când Tudor Arghezi mi-a publicat un număr destul de mare de poezii în prima serie a Biletelor de papagal, poezii pe care le-am semnat cu pseudonimul Virgil Rareș. Eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe Arghezi, dar cel de-al doilea debut al meu a fost marcat de influența poeziei sale. Al treilea debut s-a produs în 1932, când împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, am scos la Constanța, revista Liceu. 

- Ajungem astfel la apariția primului volum de poezie semnat de Virgil Teodorescu.
+ Da. „Blănurile oceanelor”, publicat în 1945. Apoi au urmat mereu alte volume de poezii originale sau traduceri. Cred că sunt peste 20 la număr.

- Dintre toate cărțile publicate de dv., care vă este cea mai apropiată sau care satisface cel mai mult exigențele dv.?

+ Mi-ar fi foarte greu să decid. Fiecare carte, de la scriere până la apariție, are istoria ei strâns legată de evenimentele și transformările ivite în societate, în gândire, în lupta dintre contrarii și de câte alte lucruri mărunte din viața de toate zilele. Uneori nu-mi place cartea în întregime, ci numai unele poeme din ea. Un lucru pot spune cu precizie: cărțile mele sunt unele lângă altele și se întâlnesc toate la țărmul mării, căci, la urma urmei, am trăit și trăiesc viața mării. Este firesc, am descoperit lumea privind-o printr-o fantastică fereastră dintre Dunăre și Marea Neagră, iradiant ax de rotire a fanteziei, observației și sensibilității mele.

- Care socotiți că este locul poetului în societate, printre semenii săi?

+ Eu îl văd undeva înainte, nu în frunte (asta e altceva), chiar înaintea locului său propriu. El este chemat să dea impuls schimbărilor radicale la care aspiră, cu alte mijloace decât fac toți oamenii, plecând de la activitatea care îi este proprie. Imaginația poetului sau, cu alte cuvinte, forța lui de invenție se va feri să urmeze un itinerar artificial. Unui poet care se îndoiește de realitatea concretă i se atrofiază puterea de penetrație. Să nu uităm că el este acela care, deformând cu precizie, provoacă întâlnirea omului cu el însuși. 

- Dacă am vorbit despre poet, să vorbim și despre poezie.

+ Am considerat întotdeauna poezia un realism deschis, adică o excepțională reflexie a realului, nu în oglinda apei, ci în adâncul pământului, acolo unde își are lăcașul lava incandescentă înainte de a izbucni la suprafață, acolo, unde se află, probabil, ca o cicatrice palidă, imensa prăpastie din care s-a desprins luna. Am socotit de datoria mea să ofer societății un sistem de gândire poetică nou, care respinge tot ce era defunct sau în stare de putrefacție. Această gândire nu poate fi altfel decât activă, căci ea duce o luptă neobosită și crâncenă cu tot ce este vechi, favorizând apariția și dezvoltarea germenilor noului. Am mai spus-o și o repet: orice artist este exponentul epocii sale, iar opera sa nu face decât să exprime epoca; așadar, o artă nouă nu se poate naște cu prețul sacrificării rolului activ al cunoașterii, nici cu prețul uzurpării așa zisei „subiectivități”, pentru că poezia fără subiectivitate este o poezie fără poet și duce, fără putință de scăpare, la formalism.  

- Cum apreciați actul de creație?

+ După mine, creația nu poate fi altceva decât o experiență de viață. Imaginea nu poate fi altceva decât o experiență socială cristalizată.

- Iar expresia poetică, limbajul?

+ Fără el, această experiență de viață rămâne lipsită de valoare. Consider limbajul nu numai mijlocul principal al expresiei poetice, ci o construcție concretă, dacă vreți, un imens glob de cristal în continuă rotire. Cuvântul are aceleași atribute, pentru mine, ca apa, focul, pământul, aerul, care, atunci când dispar, dispare și viața. Cuvântul nu îmbătrânește niciodată. 

- De fapt, toate acestea constituie exprimarea unei profesiuni de credință...

+ Desigur, dar să nu credeți că mă închin limbajului în calitate de limbaj, așa după cum nu mă închin nici tehnicii artistice în sine. Geneza poeziei mele - așa cred și așa concep eu - vine de departe, din noaptea boreală a poemului și tinde spre o primăvară fabuloasă. 

- Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ Pe această temă s-ar putea discuta mult. Părerile pro și contra sunt numeroase. Totuși, aș dori să spun că suprarealismul nu trebuie confundat cu alte curente de avangardă, aproape contemporane cu apariția lui... Tehnicile suprarealismului sunt extraordinar de fecunde, dar trebuie folosite în diversitatea lor omogenă, în slujba aceluiași scop. Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. Având drept ax central această concepție, un grup de poeți am alcătuit în perioada interbelică, grupul suprarealist român, care s-a impus, apoi, pe plan mondial. Odată cu apariția primului volum, critica mă socotește integrat momentului suprarealist al literaturii române.   

- Să ne reîntoarcem la Pontul Euxin. Marea v-a tălăzuit întotdeauna gândurile spre limanurile poetice...

+ Așa a fost și așa va fi mereu, pentru că toată ființa mea, respirația mea se trage de acolo, este acolo unde am văzut lumina zilei, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, unde am învățat, unde am iubit, unde am intrat - tânăr fiind - în mișcarea revoluționară a tineretului în anii ilegalității. Tot ce am trăit și am făcut în acești 75 de ani este organic legat de pământul natal, de acea fereastră de vis dintre Dunăre și mare. Am iubit dintotdeauna pământul Dobrogei și cu atât mai mult îl iubesc acum: sunt mândru și fericit când văd Dobrogea de azi, acest adevărat miracol al României socialiste. Nu că aș vrea să-l imit pe Eminescu, dar poate vă amintiți că într-un poem al meu intitulat „Mare nostrum” a scris următoarele versuri: „Acesta este patul pe care aș vrea să dorm / să dorm cumplit și să visez enorm / (...) / această suprafață de nesfârșit orgoliu / este castelul meu de vis și doliu / magnetică arenă, la fiecare leghe / pierea decorticat un turn de veghe”.