„Despre Eminescu, despre mare” (BHOSE 1991)

 Octavian Georgescu, Amita Bhose: Despre Eminescu, despre mare, „Tomis”, 1991?, octombrie?

Participant la simpozionul „Marea și navigația în limbile și literaturile clasice”, organizat la Constanța în cadrul ultimei ediții Pontica, dr. Amita Bhose, profesoară de sanscrită și bengală la Universitatea din București, autoarea volumului „Eminescu și India”, a avut amabilitatea să accepte un interviu, care s-a desfășurat, am spune peripatetic, într-o plimbare peninsulară a orașului, străjuită de statuile lui Ovidiu și Eminescu. Dialogul debutează cu ideea de unicat a Șarpelui Glykon (Binevoitorul), văzută la Muzeul de Istorie și Arheologie.

- Ovidiu, Dante, Byron, Pușkin... înșir eu numele câtorva exilați celebri, ale căror elemente biografice consună în timp...

- Nu numai datele fizice ale exilului le-au smuls accente tragice, spune dr. Bhose, ci contrastul real-ideal sau dintre contingent și absolut. Eroul exilat al lui Kalidasa din „Meghaduta” („Norii mesageri”) își exprimă pe rând dorul de natură, de iubită, dar mai presus este la el setea de absolut. Eminescu dă o expresie remarcabilă acestei „situări” atât în explicația de pe manuscrisul poemului „Luceafărul”, cât și, cu maximă concentrare, în catrenul final (în care e refuz, dar și regret, rod al unei adânci ruminații, efect al unei scindări tragice).

Respiră aerul salin cu savoare, privește clădirile ca și cum le-ar „filma” încet, își reprimă parcă o exclamație când îi arăt presupusul hotel „D`Angleterre”, al cărui antet apare pe o scrisoare trimisă de Eminescu în iunie 1881 din Constanța (cui altcuiva decât Veronicăi), publicată de Augustin Z. N. Pop întâi în „Tomis”.

- Eminescu intuia poate ca nimeni altul ritmul universal și etern al mării, spune dr. Bhose, și mi s-a părut imposibil ca el să nu fi văzut marea.

- Publicarea scrisorii a venit ca o confirmare documentară a impactului Poetului cu marea - și unde?, la el acasă, în România.

- Imaginată, gândită, materializată poetic, imaginea mării văzută apoi cu ochii trebuie să fi fost grozavă, ca o explozie care va nutri apoi simțirea și cugetul său înalt.

- Lucian Blaga, zic, a observat obsesia „ondulării acvatice” în lirica eminesciană, alături de ondularea deal-vale specifică spațiului mioritic. Ambele mi se par date ale viziunii existențiale și cosmice la Eminescu.

- Cu adaosul că lait-motivul „valurile, vânturile” din cunoscuta sa poezie nu este doar un procedeu prozodic, ci un simbol al cugetării poetului; el revine în diferite feluri și în alte creații; alte simboluri caută un reazem în „noaptea veșnicei uitări / în care toate curg”; acest reazem va fi marea și, nu întâmplător, acel „scenariu” al epitafului său (cum ar  spune Eliade) este în cadrul mării.

- Unii au văzut în „Mai am singur un dor” doar expresia conștiinței sale valorice, citând posibile modele în „testamentele” lui Properțiu, Horațiu etc.

- Nu cred că „Mai am un singur dor” este un act de orgoliu literar, ca la alți antici sau moderni, ci rezultatul unei meditații filozofice exprimate poetic, în care regăsim, ca pretutindeni în opera sa reprezentări simbolice caracteristice atât spațiului românesc, cât și unor izvoare străvechi, aflate în textele sanscrite de care Eminescu s-a simțit atras întreaga sa viață.

În drum spre monumentul poetului din fața mării, creație a sculptorului Oscar Han, inaugurată la 15 august 1934, prilej cu care cunoscuta militantă pentru emanciparea femeii Silvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu în engleză (într-un volum prefațat de Bernard Shaw), a recitat în limba lui Shakespeare „Împărat și proletar”, observ că dr. Bhose rupe cu delicatețe o crăiță (rămasă ca prin minune la începutul iernii) pentru a o depune pe treapta de jos a monumentului.

- Este poate singura din florile mele preferate care există și în România, îmi explică, surâzând vag, pironită apoi cu ochii pe chipul meditativ al Luceafărului poeziei românești, dăltuit în bronz și în nemurire de Han.

Discutăm despre mare ca despre un leagăn al vieții, despre menirea de a fi om, despre polivalența lui Rabindranath Tagore, o întreb apoi ce proiecte are.

- Lucrez la un studiu intitulat, să zicem, „Brâncuși și India”. După Eminescu, geniul creator de care m-am simțit cel mai mult atrasă dintre valorile date lumii de către români, este Brâncuși. El este național și universal deopotrivă și e de ajuns să privești „Oul cosmic” pentru a simți în aceeași operă  perfecțiunea unei vibrații eterne. Totuși, ideea de a scrie despre Brâncuși mi-a venit într-o călătorie în ruinele Palmiriei, unde am văzut pe un basorelief trei figuri de femei, dintre care una semăna leit cu domnișoara Pogany.