<
(...)
Se spue ecă însuși filozoful grec Aristotel (384-322 î.e.n.) cunoștea principiul camerei obscure, invenție care stă la baza fotografiei și cinematografiei. Fără să dea o explicație științifică, el făcea acum 2400 de ani o mare „descoperire” reușind „să prindă”, în camera unde se odihnea cu perdelele trase, imaginea răsturnată a unui om care se plimba afară, pe stradă. Intrigat de cele văzute, Aristotel descoperă că perdeaua de stofă avea o mică gaură, prin care se proiectau pe perete razele de lumină ale soarelui.
Fenomenul optic al formării imaginii într-o cameră obscură a fost folosit mult timp mai tîrziu, ca instrument de urmărire a fazelor eclipselor solare pînă cînd celebrul pictor și savant italian Leonardo da Vinci (1452-1519) îi dă o explicație științifică. El a observat că razele de lumină, care se propagă în linie dreaptă, își schimbă direcția atunci cînd trec prin orificiul din peretele camerei obscure (...).
Dacă se face cu vîrful unui ac de orificiu de cîteva fracțiuni de milimetru (0,5 - 0,6 mm) într-unul din pereții unei cutii de carton, prin deschiderea rotundă numită stenop (în grecește = ochi mic) se proiectează pe peretele opus, care trebuie să fie un geam mat sau o hîrtie de calc, o imagine răsturnată a cărei claritate și distanță depind de diametrul orificiului.
La 1550, fizicianul și profesorul de matematică italian Girolamo Cardano a reluat experiențele începute de Leonardo da Vinci și aplicînd structurile și caracteristicile ochiului omenesc, perfecționează camera obscură, folosind în locul stenopului o lentilă convexă. Așa s-au obținut imagini mai precise, mai clare și mai luminoase.
Cîțiva ani mai târziu, în anul 1558, fizicianul napolitan Giambatista Della Porta a construit un nou model de cameră obscură cu oglindă de pe care se reflecta imaginea pe un geam mat. Noul model de cameră, precursor al aparatelor foto-reflex de azi, era folosit de pictorii din acea vreme la realizarea de peisaje sau portrete pe o hîrtie făcută translucidă prin înmuierea ei într-o grăsime.
Iată cum lumina era folosită ca pictor pe atunci. Adevărat fotografie (cuvînt grecesc format din „foto” = lumină și „grafein” = a scrie, așadar a scrie cu lumină) încă se lăsa așteptată.
Pentru efectuarea unei fotografii sînt necesare trei elemente și anume: subiectul de fotografiat, aparatul fotografic și materialul foto-sensibil pe care să se poată fixa imaginea. Mai lipsea ultimul factor - o substanță chimică degradabilă sub influența luminii. Așa se face că profesorul de anatomie I. H. Schultze, după asidue cercetări, în 1727 ajunge la concluzia că azotatul de argint se înnegrește sub acțiunea luminii. Mai tîrziu se descoperă că și clorura de argint se transformă în argint metalic sub acțiunea luminii, înnegrindu-se în mod diferențiat la spectrul solar dat de o prismă.
Vestea noilor descoperiri se răspîndește repede și mulți folosesc acțiunea chimică a luminii asupra sărurilor de argint pentru a desena siluete pe hîrtie îmbibată cu nitrat de argint. Apăreau primele imagini permanente fizica își dădea întâlnire cu chimia.
De la 1782, timp de aproape o sută de ani o serie întreagă de chimiști caută și imaginează diferite metode pentru a prinde și a fixa imaginea unui obiect pe un suport de hîrtie sau celuloid. Rezultatele nu au fost mulțumitoare pînă la 7 ianuarie 1839, data oficială a nașterii fotografiei, cînd la Academia de Științe din Paris se face o comunicare asupra descoperirii developării imaginii înregistrate (latente) formate prin lumină asupra iodurii de argint. Autorul noii metode, Nicephore Niepce folosea o placă de cupru argintată, bine lustruită și frecată cu o cîrpă înmuiată într-o soluție de iod. Aceast se expunea într-o cameră obscură, timp de 15-30 de minute și apoi se așeza deasupra un vas cu mercur încălzit. Vaporii de mercur degajați developau placa, albind părțile de iodură de argint pe care lumina le atinsese. Se „fixa” apoi placa cu o soluție de sare de bucătărie. Procedeul se numea „daguerotipie”. Deși imaginea apărea inversată și se observa greu, dimensiunea maximă a ei fiind de 16/21 cm și nici nu putea fi copiată pe hîrtie, totuși atunci au fost puse bazele fotografiei.
Perfecționările ulterioare au constat în înlocuirea „daguerotipiei” pe metal cu cea pe hîrtie cu colodiu umed și bromură de argint, efectuîndu-se un „negativ” de pe care se puteau copia mai multe „pozitive” (Fox Talbot 1839). Se înlocuiește, la fixarea imaginii, sarea de bucătărie cu tiosulfatul de sodiu.
Prin inventarea în anul 1880, de către fotograful rus Voldîrev și de către George Eastman, în America, a unui suport elastic de celuloid și mai înainte (1847) a plăcilor transparente de sticlă , pe care se întinde emulsia fotografică, știința și tehnica favorizează apariția a ceea ce numim azi „rolfilm” și fotografia face un impresionant salt.
Toate descoperirile făcute după această dată au legătură una cu alta , refrindu-se fie la perfecționarea opticii și mecanicii fotografice, fie la miniaturizarea aparaturii fie la chimia fotografică.
(...)
Cinematografie înseamnă înscrierea mișcării (în grecește, kinema = mișcare și grafein = a scrie). Cu alte cuvinte este înregistrarea cu ajutorul luminii pe un suport material a unei succesiuni de imagini ale unui obiect aflat în mișcare și apoi reconstituirea sau sinteza mișcării prin proiecția acestor imagini.
(...)
>
SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă. București, 1977, pp. 7-10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu