Jainism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În Jainism*, mai mult decât în Hinduism** sau Budism***, se găsește o eco-etică mai explicită. Jainismul, în contrast cu inima flozofiei hindu, este mai degrabă dualist. Există o dihotomie fundamentală între suflet și trup, minte și materie. Fiecare suflet își menține integritatea. Nu există o manifestare a sufletului universal. Fiecare ființă vie are un astfel de suflet. Și cu toate că în fiecare ființă vie sufletul este acoperit de materie, fiind astfel condus de percepțiile senzoriale, toate sufletele sunt la fel de pure.
Esența morală a Jainismului este doctrina Ahimsa, hotărârea de a nu ucide sau dăuna niciunei ființe vii care are un suflet la fel de perfect sau complet ca cel pe care îl posedă omul și care este predispus la aceleași suferințe. Jainii sunt recunoscuți pentru împătimirea cu care onorează această doctrină. Bineînțeles, consumul de carne este interzis cu desăvârșire, deoarece conștiința animală este mai dezvoltată decât cea vegetală. Hrana ar trebui cercetată înainte de a fi consumată pentru a nu distruge accidental ouă sau larve de insecte. În același fel, apa trebuie purificată, nu pentru a proteja sănătatea, ci pentru a evita consumul unor organisme care s-ar afla în apă. Chiar s-ar cuveni ca fiecare să-și măture poteca pe care calcă, pentru ca nu cumva pașii să omoare vreo ființă vie. Ahimsa este o doctrină a preocupării extreme pentru ființele vii.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 37.

Note M. T.
* jainism = Jain Dharma este o religie apărută în India în mileniul I î. H., cu asemănări și deosebiri cu hinduismul. (www.hinduwebsite.com/jainism(jainindex.asp)
** hinduism = Religie politeistă apărută în mileniul II î. H. în valea Indusului, prin îmbinarea credințelor autohtone cu cele ale arienilor invadatori din nord. (www.hinduwebsite.com)
*** budism = Religie propăvăduită în sec. VI î. H. în nordul Indiei de fostul prinț Siddharta Gautama, care a devenit ascet la 30 de ani și a atins iluminarea (Buddha) prin meditație sub copacul boddhi. (www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaindex.asp)

Incinerarea morților în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Se plimba adeseori seara pe drumul dinspre ruguri. Locul acesta avea o frumusețe macabră, iar spectacolul arderii morților îi părea un act cucernic, care îi inspira o siguranță liniștitoare și o plăcere stranie. I se părea că, prin arderea trupurilor, localnicii negau importanța rămășițelor pământești, ajungînd la concluzia că ceea ceste mort, este mort; în acest chip se grăbeau să redea gliei leșul cît mai repede, înainte de apusul soarelui, fără pompă, fără barbarisme, fără cuvîntări lungi. prin dansurile or arhaice din Tanjore, indienii își exprimau tristețea, cîteodată sinceră, dar de cele mai multe ori convențională. În ochii lor, moartea despuia pe răposat de acea esență pe care o iubiseră sau o urîseră. Trupul nu era decît o mașină generatoare uneori de plăceri, dar de cele mai multe ori de suferințe. Detașarea lor sentimentală de trup avea un caracter realist care scapă creștinilor. Erau încredințați că trupul nu reprezintă nimic și ca atare refuzau să-l cinstească. Occidentalii susțin că trupul nu este decît cenușă, dar nu încetează o clipă să-l cinstească.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, ed. Univers, București, 1972, p. 30.

Pedepse pentru criminali la popoarele africane în secolul XIX (VERNE 1863)

„Ceva mai departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingător: cadavre mâncate pe jumătate, schelete când în praf, membre omenești risipite ici și colo, toate lăsate la dispoziția hienelor și șacalilor.

-Sunt, se vede, trupuri de criminali; așa cum se obișnuiește în Abisinia, aceștia sunt lăsați pradă fiarelor care îi devorează în liniște, după ce i-au ucis.

-Procedeul nu-i mult mai crud decât spânzurătoarea, spuse scoțianul. E doar mai murdar, asta-i tot.

-În regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctoral, băștinașii se mulțumesc să-i închidă pe criminali în propria lor colibă împreună cu fiarele, și chiar cu familia. Se dă foc și totul arde. Asta se numește cruzime, iar dacă spânzurătoarea e mai puțin crudă, e în schimb la fel de barbară.”

(XX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.