Pedepse pentru criminali la popoarele africane în secolul XIX (VERNE 1863)

„Ceva mai departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingător: cadavre mâncate pe jumătate, schelete când în praf, membre omenești risipite ici și colo, toate lăsate la dispoziția hienelor și șacalilor.

-Sunt, se vede, trupuri de criminali; așa cum se obișnuiește în Abisinia, aceștia sunt lăsați pradă fiarelor care îi devorează în liniște, după ce i-au ucis.

-Procedeul nu-i mult mai crud decât spânzurătoarea, spuse scoțianul. E doar mai murdar, asta-i tot.

-În regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctoral, băștinașii se mulțumesc să-i închidă pe criminali în propria lor colibă împreună cu fiarele, și chiar cu familia. Se dă foc și totul arde. Asta se numește cruzime, iar dacă spânzurătoarea e mai puțin crudă, e în schimb la fel de barbară.”

(XX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

UMOR

În tinereţea sa, cancelarul german Otto von Bismarck (1815-1898 / 1862-1890), instalându-se într-un apartament nou, observă că nu avea sonerie.
- Trebuie să-mi instalez  o sonerie - spuse el proprietarului - ca să-mi sun ordonanţa mea de la subsol.
- Despre asta n-a fost vorba la închiriere. N-aveţi decât s-o anunţaţi personal.
A doua zi, în zori, proprietarul, fu trezit de un foc de pistol. Îl găsi pe Bismarck în pragul uşii camerei sale, gata să descarce pistolul a doua oară.
- Nu te speria! Am chemat ordonanţa...
Convins, proprietarul instală în aceeaşi zi o sonerie...

Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, 2013

„Marin Porumbescu” (DUNĂREANU 1994)

 Ovidiu Dunăreanu, Marin Porumbescu, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Pe terasa lui Marin Porumbescu am ajuns în decursul a două decenii de câteva ori. De fiecare dată însă m-a încercat același sentiment ciudat și nemărturisit. Suspendată în văzduh, lângă hotarul dintre apă, pământ și cer al micului port Tomis ea mi s-a părut a fi un semn al focului. În pasiunea acestui faun marin flăcările clipei fremătătoare se întâlneau cu adânci și ascunse oxidări, invizibile cu ochiul liber. Dar acolo nu puteai avea ochiul liber, aveai dinainte spirala unei fosile și vedeai cu câteva mii de ani în urmă. Privirea îți cădea pe înțeleapta față a unei broaște țestoase și-n ochi îți luneca un viitor, pentru care nu găseai încă un nume. Terasa era un microscop de văzut timpul la dimensiuni neașteptate. Parcă nici pescărușii nu planau într-un timp de mărime naturală. Acolo, sub puterea miracolelor ei, și-a zămislit scriitorul cărțile: Ucigașul de papagali, Gușterii și patru pipe, Ceasul viu, Păsări subterane. Ele vorbesc despre semnele vii ale unei lumi mai bune și mai frumoase. (Numai ce e frumos poate deveni și bun).

Terasa însăși a fost o „carte” tulburătoare. O „carte” în care cele mai disparate ipostaze ale materiei - piatra și limfa, lemnul și rugina, metalul și lacrima erau silite să vorbească omului. De-acum, totul a devenit amintire. De-acum, cel ce le-a însuflețit cu ardoarea spiritului și sufletului său, scriitorul Marin Porumbescu, obosit de ani, de boală și uitare, de singurătate și frig, s-a retras grăbit dincolo de hotarele firescului în legendă, lăsând în noi un sfârșit de octombrie cernit și gol.