<
(...)
Se plimba adeseori seara pe drumul dinspre ruguri. Locul acesta avea o frumusețe macabră, iar spectacolul arderii morților îi părea un act cucernic, care îi inspira o siguranță liniștitoare și o plăcere stranie. I se părea că, prin arderea trupurilor, localnicii negau importanța rămășițelor pământești, ajungînd la concluzia că ceea ceste mort, este mort; în acest chip se grăbeau să redea gliei leșul cît mai repede, înainte de apusul soarelui, fără pompă, fără barbarisme, fără cuvîntări lungi. prin dansurile or arhaice din Tanjore, indienii își exprimau tristețea, cîteodată sinceră, dar de cele mai multe ori convențională. În ochii lor, moartea despuia pe răposat de acea esență pe care o iubiseră sau o urîseră. Trupul nu era decît o mașină generatoare uneori de plăceri, dar de cele mai multe ori de suferințe. Detașarea lor sentimentală de trup avea un caracter realist care scapă creștinilor. Erau încredințați că trupul nu reprezintă nimic și ca atare refuzau să-l cinstească. Occidentalii susțin că trupul nu este decît cenușă, dar nu încetează o clipă să-l cinstească.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, ed. Univers, București, 1972, p. 30.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu