Doina Jela, Dumitru Mureșan: „Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria o repetare întunecată a bestialității”, „Tomis”, Constanța, an XXVII, nr. 267, iun. 1992, p. 6+14
D. J. - Am sentimentul că vă tulbur reveria întîlnirii cu marea, cu orașul, propunîndu-vă să discutăm despre lucruri despre care toți am cam obosit să discutăm, dar iată la Constanța, excelenta revistă „Vatra”, unde sînteți redactor, ajunge din ce în ce mai rar, iar poezia, ca peste tot, se sufocă sub cărți, griji și neliniști de altă natură...
D. M. - Mărturisesc că tocmai de aceea ocazia de a veni la Constanța m-a bucurat nespus de mult. Mi s-a părut că redescopăr orașul. M-am oprit pe faleză și am privit marea. Am trecut prin fața statuii lui Eminescu, ca prin fața unui înger surâzător. La Cazino se făceau reparații. Două vârstnice doamne trecură pe lângă mine discutând. Altcineva adăsta pe o bancă din parc, în fața priveliștii. Un pictor - amator sau profesionist? - așeza pe hârtie primăvara. O impresie puternică a produs asupra mea vechea biserică romană cu turn pătrat, îngălbenită de timp. Cu mai multă atenție parcă decât altădată am încercat să regăsesc Tomisul antic. Pe mozaicul de lângă una din porțile cetății păsări își făcuseră cuibul în templul care specifica una din cetățile țărmului. O inscripție îmi dezvăluia faptul că aflam într-o cetate a lui Iustinian, nu numai în Tomisul lui Ovidiu, din moment ce vorbea de un turn refăcut de acest împărat. Am privit iarăși într-un perimetru arheologic reconstituind poate o basilică. Un capitel în care era dăltuită o cruce, apoi biserica ortodoxă a sfinților Petru și Pavel, masiva moschee...
În urmă cu aproape trei decenii, pe când eram poetul mării și cântam frumusețea peștilor, scriitorul Marin Porumbescu mi-arătase într-una din plimbările noastre prin oraș vechea biserică grecească. Îmi amintesc vag fațada înaltă și cenușie. De astă dată, Porumbescu nu era acasă, așa că am zăbovit singur lângă pietrele cu inscripție greacă abia lizibilă. Așa m-am hotărât să vizitez mozaicul prima oară. Revelatoare imagine a portului antic, a cărui mare era la câțiva pași mai jos de clădirea în care se află o parte din întinsul mozaic. Anticii îndrăgeau geometriile complicate. Clădirea era terasată pe țărm, în partea de jos se găseau depozitele... Dar mă opresc deocamdată aici....
D. J. - Sînteți, deci, de acord să ne întoarcem în zilele noastre...
D. M. - Da, să revenim din Constanța secolelor 3-4-5, cu straniile lor frunze ascuțite și tăioase de acant...
D.J. - Tg. Mureșul se deosebește mult de peisajul calm pe care tocmai l-ați descris? Cum arată Tg. Mureșul la doi an de la teribilele evenimente?
D. M. - Parcă ceva mai liniștit... sau e numai o impresia a mea? Încerc mai puțin sentimentul de insecuritate pe care l-am trăit în anii din urmă. În 90, îmi pierdusem, văzând ce se întîmplă în oraș, însăși încrederea în om. Tulburările cu iz primitiv care au avut loc m-a copleșit. Într-o lume a violenței, ce greutate mai pot avea nobilele cuvinte: om, umanism, umanitate? În fabula fără morală, de la noi, ce mai înseamnă virtutea și cine mai investește azi energie, timp și credință într-o întreprindere atât de puțin rentabilă cum este cartea? Se pare că fenomenul violenței e planetar și, de asemenea, tinde să aibă peste tot un caracter etnic. E deajuns să ne gândim la tulburările recente de la Los Angeles („Orașul îngerilor” - cu tremurătoare metaforă!). Fenomenul violenței actualizează de mai bine de câteva secole încoace problema filozofică a omului, destinului lui și naturii sale. Nu degeaba se vorbește atât de mult astăzi despre drepturile fundamentale ale omului. Suntem obligați de realitate să reflectăm asupra unui subiect pe care-l credeam de multă vreme epuizat: omul. Să ne întrebăm cine și ce este de fapt? Mai ales violența conflictelor interetnice ne pune în fața unor tulburătoare dileme. Pentru unii răspunsul poate e simplu și nu există nici o dilemă. Ceea ce mă tulbură, dacă nu mă înspăimântă, este gândul că violența este naturală, că ea face parte din însăși natura omului. Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria e o repetare întunecată a bestialității. Încă mai tulburător mi se pare gândul că violența ar fi în firea popoarelor fiindcă patriotismul, naționalismul, în sensul îndeobște acceptat, condamnă violența prin legi, ca și prin obiceiuri. Anomalia violenței în lumea contemporană mi se pare subliniată de aspectul de „război” al atât de monstruoaselor lupte de stradă. Un soi de războaie în afara războiului propriu-zis, în accepția istorică știută. Toate aceste „lupte de stradă” îmi aduc în minte războaiele tribale. Fioroase imagini (televizate!) ale întoarcerii oamenilor în primitivitatea gintelor! După mii de ani de istorie, cultură și civilizație, mai există încă oameni fiară? Eu am crezut că oamenii sunt mai buni...
D. J. - Nu credeți că e vorba și de o violență indusă, întreținută artificial, amplificată și ieșită de sub control, în anumite momente?
D. M. - Cred că da. Cred că este și aceasta o explicație. Un spirit de vendetă întreținut, actualizat mereu.
D. J. - Cum vă împăcați cu „Vatra Românească”? - asta ca să fiu mai directă.
D. M. - Asta este, într-adevăr, o întrebare foarte dificilă, foarte directă. În ce mă privește, eu consider că există o realitate superioară nouă înșine, ca persoane. Ca indivizi suntem, raportați la societate, ca niște stropi de apă în comparație cu oceanul. Am trăit acest sentiment în ianuarie, la Suceava, când am realizat că marele nostru poet Eminescu s-a născut în vreme de crivăț. Poezia lui Eminescu mi se pare o adâncă oglindă în care se reflectă întreaga istorie a noastră, a românilor. Eu mă aflu român și fac parte din „Vatra” tuturor, așa cum fac parte din vatra comună a umanității.
Este acum necesară regăsirea istoriei adevărate a neamului românesc, după falsificarea grosolană a manualului de istorie de către propaganda lui Ceaușescu. Istoria românilor era rezumată, simplificată în gogonatele cuvântări care alcătuiau „opera tov. Nicolae Ceaușescu”. Se lasă impresia că Ceaușescu a făurit toate momentele mari din istoria românilor: se exagera dacismul. A fost astfel inoculat prin toate mijloacele un sentiment patriotic pompos. S-au văzut între timp toate efectele naționalismului ceaușist. Momentul în care ne aflăm este de aceea unul de revenire la adevărata noastră istorie. Regăsim tezaurul evului mediu creștin românesc. Cât de curând vom citi - cei ce nu am avut posibilitatea - istoria lui Nicolae Iorga, din care au fost reeditate doar primele 2 volume. Fac ipoteza că literatura, cultura noastră vor cunoaște un moment asemănător celui după primul război mondial. Pleiada de aur a spiritualității românești interbelice ne oferă un model deja afirmat în universalitate prin Brâncuși, Enescu, Iorga, Arghezi, Blaga, Rebreanu - și mai aproape de noi cronologic Eliade, Cioran, Ionescu, Noica. Naționalismul ceaușist vehiculat încă de publicațiile naționaliste va apare treptat în adevărata sa înfățișare, de paiață și sperietoare propagandistică.
„Vatra Românească” - formațiunea politică - mi se pare o exponentă a naționalismului ceaușist de coloratură transilvană.
D. J. - Cît este de reprezentativă „Vatra Românească” pentru starea de spirit a locuitorilor Tg. Mureșului acum?
D. M. - Asta-i o întrebare și mai dificilă într-un fel decât să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc sau despre aparențe care înșeală, prefer să fac o schiță de portret a unui om din Ardeal. Un bărbat în vârstă, lucrător în extracția gazului metan, văzând în Gara de Nord o instalație de foraj nemțească a citit pe loc indicație de presiune înscrisă pe cadran. „ Se joacă”, a spus admirativ, gândindu-se bineînțeles la trudnicile noastre instalații de foraj din industria gazului metan.
D. J. - Cum adică „se joacă”? Adică sunt atât de perfecționate încât se lucrează cu ele ca în joacă?
D. M. - Din vorbă în vorbă am ajun să schimbăm idei despre Germania. M-a surprins cât de multe lucruri știa concetățeanul nostru, care făcea de fapt politică, din moment ce .aprecia modelul german de ordine, civilizație, punctualitate, curățenie, protecție a mediului natural. Vorbea despre un tânăr care lucra în Germania, un foarte bun mecanic, a început de copil cu reparația bicicletelor. Vrea să deschidă un atelier. „Trebuie să știi să faci de toate” mai spune concetățeanul meu, fără îndoială un om vrednic de respect. Am discutat apoi despre noi, despre turci...
D. J. - Înțeleg. Pentru un om ca el, vreți să spuneți, nu este reprezentativă o organizație naționalistă.
D. M. - Ardelenii sunt, cum știți, oameni chibzuiți și eu îi prețuiesc în primul rând pe aceștia. patrimoniul este altceva decât ce înțeleg prin el cei de la „Vatra Românească”. Pe de altă parte, ca să vă arăt cât de dificilă este întrebarea, opoziția democratică are la Tg. Mureș doar 5% din electorat. Totuși, eu n-aș putea spune în ce măsură „Vatra Românească” e reprezentativă.
D. J. - Da, pentru că numai dacă 5% din electorat optează pentru democrație - înseamnă că și ardeleanul pe care ni l-ați portretizat este, până la urmă sensibil la propaganda antidemocratică, nu? Se citesc revistele „România Mare”, „Europa” la Tg. Mureș?
D. M. - Mai ales acestea. Mai ales. „Vatra Românească” are toată grija să le distribuie și să se citească. Se vând în fața sediului lor.
D. J. - Atunci înseamnă că e reprezentativă, nu?... Alte publicații ajung acolo? Cum vedeți starea actuală a presei?
D. M. - La fel ca și pe aici în prima parte a întrebării. Și, în general,.cum știți, în sistemul centralizat de mai înainte revistele de cultură erau difuzate piramidal. Există o instituție unică specializată în difuzarea presei. Imediat după decembrie 89 a început ... marea aventură a presei libere. Cine s-a așteptat la o asemenea evoluție. Dintr-o dată, această bunică a mass-media audiovizuale contemporane s-a văzut adusă în prim-planul actualității. În fața chioșcurilor de ziare puteai vedea rânduri lungi de cetățeni, s-ar zice înfometați de ziare. Cred că în 1990 am îngurgitat o imensă cantitate de știri incredibile și câte și mai câte. Au apărut pe străzi simpaticii vânzători ambulanți, nici vorbă niște eroi, dacă ne gândim la statul în frig iarna, cu ziarele întinse pe platforma căruciorului... Apoi unii dintre ei au dispărut sub presiunea concurenței care au prins cheag și autorizație, trecându-i pe ceilalți în subordinea lor. Între timp, aceste noutăți ale presei noi s-au învechit, cu toate că o puzderie pestriță de ziare, reviste și cărțulii își aruncă pe toate străzile momeala colorată. Urcarea prețurilor și saturația cititorului au stăvilit între timp această presă liberă. Din când în când mai apare totuși o nouă și extrem de promițătoare publicație. Așa stând lucrurile cu o oarecare aproximație, presa și difuzarea funcționează haotic, la fel de haotic ca societatea. Citim ziare de ieri, alaltăieri, de acum o săptămână sau pur și simplu nu le mai citim deloc, prinși acum de grija și obsesia banului. Banii ocupă acum prim-planul zilei, în timp ce presa alunecă încet-încet în uitare. Ocupându-se deci mai multe mici și mari instituții de difuzarea ei, s-a produs o descentralizare într-un fel binevenită, altfel controversată. Ajungem să nu mai știm nimic unii de alții ca și cum ne-am afla la depărtări incomensurabile. Descentralizarea amintită a condus la o prea afundă localizare a publicațiilor și am ajuns să trăim, ca odinioară, șerbii legați de locurile unde ne aflăm. În pofida tuturor dificultăților pe care le întâmpinăm, revistele de veritabilă cultură mi se par angajate într-un proces de înnoire profundă, cu toate că ele păstrează vechi inerții.
D. J. - Și „Vatra”?
D. M. - Revista „Vatra” mi se pare într-un moment mai bun în orientarea lui Cornel Morar spre cultura de performanță.
D. J. - Despre care nu vreți să vorbim, probabil.
D. M. - Despre care nu vrem să vorbim. Nu...
