„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„Memoria românului” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Memoria românului, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

„Memoria românului nu funcționează”, spune Mihai Șora, într-un dialog cu Sorin Antohi, publicat sub formă de carte la editura „Polirom” (Mai avem un viitor? România la început de mileniu). Al. Călinescu la rubrica proximități din revista „Ateneu” (decembrie 2001) sesizează importanța afirmației și o reproduce  pentru cititorii săi: „Lui (românului...) îi vine greu să țină minte ziua de ieri. De alaltăieri și răsalaltăieri, ce să mai vorbim Memoria, într-adevăr, nu se întinde în trecut decât în măsura în care privirea în viitor”. Al. Călinescu o comentează conchizând: „De aici, două consecințe importante: mai întâi, distrugerea memoriei colective a dus la destructurarea completă a societății românești; în al doilea rând, în absența memoriei e imposibil a face proiecte de viitor coerente și care să se înscrie în durata lungă a istoriei”. În ce mă privește, aș fi de acord cu domnul Șora, dar cu precizarea că memoria colectivă - care este influențată de factori existențiali și istorici așa cum este influențată și memoria unui individ sau altul - nu poate funcționa numai în regim de alarmă, ci și de protecție. Așa că, în funcție de traumele sociale care i-au marcat existența, nici memoriei românului nu i se poate pretinde să țină minte în egală măsură ce i s-a întâmplat ieri și alaltăieri. Niște diferențe de tensiune și de optică au existat și vor exista întotdeauna.

Premii la Colocvii Tomitane la Constanța în 2002 („TOMIS” 2002)

?, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

Dan Mateescu, câștigătorul premiului revistei „Tomis” pentru debut (București)
Mă bucură foarte mult faptul că încercările mele literare au avut ecou. Am pornit de la ideea atitudinii ferme pe care un scriitor este obligat să o ia față de răul ce proliferează în lume. Premiul obținut la „Colocvii tomitane” mă bucură și mă onorează, este neașteptata „recompensă” pentru doi ani de muncă. Noua serie de nuvele la care lucrez sper să confirme încrederea pe care mi-ați acordat-o.

Ștefan Cucu, scriitor  (Constanța)

Am fost înștiințat din partea revistei „Tomis” că va fi pusă cartea în discuție , pentru că prezintă un mare interes. De fapt, nu mă așteptam la premiu, dar știma că urma să fie abordată în primul număr al revistei. În ceea ce privește geneza Portretelor literare, am început acum 10 ani, în paginile revistei „Tomis”,să încondeiez câte un scriitor. Are rădăcini adânci, iar zece la sută dintre aceste portrete sunt publicate în revistă, în vechiul format, după 1990. Primul portret a apărut prin 1992, celelalte sporadic, lunar, printre cei surprinși fiind și scriitori mai vechi ai Uniunii Scriitorilor din Constanța: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Octavian Georgescu... Și în prefață, această carte are ca motto „sine ira et studio” - fără mâni eși părtinire - citat ce îi aparține istoricului Tacitus. Este, de fapt, o erudiție aplicată pe om.

Ediția a VII a a „Colocviilor Tomitane” („TOMIS” 2002)

 Sorin Roșca, ?, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

(...)

Lucrările primei zilei au fost găzduite de sala „Ovidiana” a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, unde a avut loc simpozionul cu tema Scriitorul și societatea, precum și festivitatea decernării Premiilor Revistei „Tomis” și ale Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Un alt moment important al primei zile a fost rezervat înmânării Premiilor pentru contribuții deosebite la susținerea culturii scrise, atribuite unor personalități ale vieții literare și unor instituții culturale dobrogene.

Elevii și cadrele didactice de la Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanța au avut prilejul de a se întâlni, în cea de-a doua zi a Colocviilor, cu scriitorii participanți, care au dialogat cu tinerii iubitori ai literaturii pe teme de actualitatea ale vieții culturale. Au fost prezentate câteva recente și valoroase apariții editoriale, în final desfășurându-se un recital de poezie în lectura autorilor.

Prin prezența numeroaselor personalități ale vieții literare și culturale din România, prin calitatea opiniilor formulate în timpul lucrărilor, ediția a VII a a Colocviilor Tomitane poate fi considerată cea mai valoroasă de până acum. Au fost oaspeți ai Constanței scriitorii: Fănuș Neagu, Eugen Uricaru, președinte al USR, Gabriel Dimisianu, Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea, Marius Tupan, Gabriel Chifu, Vartan Arachelian, Denisa Comănescu, Aura Christi, Iulian Talianu, Liviu Capșa, Ion Coja, Geo Vasile, Adina Lipai, Olimpiu Vladimirov, Marian Dopcea, Dan Bogdan Hanu, Florentin Popescu, Emilia Dabu și Ion Roșioru. Au mai participat: ec. Mihai Chicus, director economic al USR, prof. Axenia Hogea, director al Direcției Județene de pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Tulcea, scriitorii constănțeni din Filiala Dobrogea a USR, cadre didactice din Universitatea „Ovidius”, reprezentanți ai instituțiilor culturale constănțene și mass-media. 

„Studii internaționale” (CENTRUL DE STUDII INTERNAȚIONALE 2007)

 Centrul de Studii Internaționale, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 176 p.

3 Dorina Năstase & Mihai Mătieș, Viitorul suveranității naționale a României în perspectiva integrării europene
4 Introducere
6 1.Evoluția conceptului de suveranitate: de la pacea westfalică la secolul al XXI lea - un drum fără întoarcere
11 1.1.Suveranitatea politico-economică
19 1.2.Suveranitatea juridică
24 2.Perspectiva asupra suveranității statelor membre ale Uniunii Europene
24 2.1.Argumente și contrargumente din Franța, Marea Britanie și Germania
28 2.2.Spre o suveranitate europeană?
36 2.3.Deficitul democratic și problema suveranității în UE
39 3.Percepția suveranității în statele candidate
39 3.1.Suveranitatea regăsită?
40 3.2.Euroscepticism estic?
44 4.Suveranitatea României în perspectiva integrării europene
44 4.1.Concepțiile post-Decembriste
46 4.2.Influențele UE asupra suveranității politico-economice a României. Efectele politice ale globalizării și modernizării
51 4.2.1.Rezistențe culturale
53 4.2.2.Elementul religios. Bizanț după Bizanț sau modernitate contra teocrație?
56 4.2.3.Dimensiunea socială
60 4.3.Suveranitatea juridică în România
61 4.3.1.Influențele UE asupra juridicului
62 4.4.Contribuția politico-economică a României. Cum să-ți faci auzită vocea în UE?
66 Concluzii
68 Bibliografie

73 Corneliu Bjola, Orizonturi politice românești: suveranitate politică, integrare europeană și alegeri europene
74 1.Introducere
74 1.1.Obiectivele de cercetare
75 1.2.Premise de cercetare
76 1.3.Structură, perspectivă teoretică și practică, grup de audiență
77 2.Aspecte teoretice ale conceptului de suveranitate politică în contextul integrării europene
78 2.1.Relevanță teoretică și politică
80 2.2.Delimitări meta-teoretice
82 2.3.Modele de suveranitate ale integrării europene
86 2.4.Limite ale modelului state-centric de suveranitate
89 2.5.Suveranitate multi-etajată
91 3.Aspecte politice ale relației suveranitate-integrare europeană
92 3.1.Poziția oficială românească
95 3.2.Limitele poziției românești
96 3.3.Modelul actor-centric românesc de construcție europeană
97 3.3.1.Matricea competențelor UE
99 3.3.2.Coordonatele și tempoul reformei instituționale
102 3.4.Alegerile pentru Parlamentul European
102 3.4.1.Caracteristici și implicații politice
105 3.4.2.Pregătirea alegerilor europene în România
107 3.4.3.Implicații politice la nivel național
109 4.Concluzii
112 Bibliografie

117 Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi
118 În loc de introducere: Să pornim de la suveranitate
118 Ce este totuși suveranitatea?
119 Cum este percepută suveranitatea astăzi?
120 Să trecem la integrarea europeană
122 România față în față cu provocările europene
123 1.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor membre
123 1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre
123 1.1.1.Când s-a dat startul în cursa integrării europene... - scurtă retrospectivă
124 1.1.2.Regulile cursei și arbitrul ei: ordinea juridică comunitară și Curtea de Justiție a Comunităților Europene
131 1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor-membre
131 1.1.3.1Efectele pionieratului: controverse constituționale în Europa celor șase
138 1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză: experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene
141 1.1.4.Noi reguli ale cursei? Dezbaterea asupra viitorului Europei
146 1.1.5.Concluzii despre o cursă cu reguli în schimbare
147 1.2.Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre
148 1.2.1.Despre un alt gen de potențiali participanți - definirea termenilor
150 1.2.2.Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism național și transfrontalier în Europa celor 15
150 1.2.2.1.Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare
156 1.2.2.2.Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier în statele comunitare
157 1.2.3.Despre cursă și apariția noilor participanți: există o legătură între impulsul regional european și integrarea europeană?
161 1.2.4.Forța participanților și fenomenul apariției potențialilor noi participanți: efectele regionalismului asupra puterii suverane a statului
163 2.România și viitorul care prefigurează o dublă presiune asupra puterii de stat. Implicații constituționale
164 2.1.„Dacă vreau să intru în cursă trebuie să dau, dar mie-mimai rămâne ceva?” Cum va afecta aderarea României la UE suveranitatea națională a statului sa competențele ei suverane?
167 2.2.„Dacă voi intra în cursă va mai trebui să dau?” Efectele integrării europene asupra instituționalizării regionalismului  în România. Regionalizarea ar avea vreun efect asupra suveranității naționale?
173 2.3.„Să ne modificăm regulile interne?” Este necesară revizuirea Constituției în vederea aderării României la UE?
175 În loc de concluzii

11 septembrie 2001 (RUSU 2002)

Titus Rusu, Kamikaze, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Atacurile Kamikaze împotriva Statelor Unite au produs, credem noi, saltul calitativ hegelian al unor acumulări îndelungate. Lumea s-a obișnuit cu actele de cruzime și vandalism. S-a ajuns la acea banalizare a răului despre care scria Hannah Arendt. Înainte de 11 septembrie 2011, Bernard Henry Levi a demontat mecanismul psihologic al unui Kamikaze. Tinerii Kamikaze, adevărate bombe umane, umblă printre noi ca extratereștrii. Sunt dresați în cultul morții. Ani de zile sunt îndoctrinați sub autoritatea unui maestru demonic. Fondul mentalității kamikaze este: omori și mori tu însuți; tu ajungi în paradis, inamicul în infern. Moartea nu-i sperie. Levy scria că, într-o zi, o femeie tânără, după ce își bea ultima cafea, se urcă într-un autobuz, își alege ținta, face să declanșeze explozia și moare odată cu victimele inocente. Zeci de tineri trăiesc în extazul morții și al martiriului, gata să-și dea viața pentru a ajunge în paradis. Profesorii care i-au îndoctrinat pe kamikaze îmi amintesc de preoții aztecilor, care sacrificau în templele lor mii de oameni pentru a-i îndupleca pe zeii norilor să aducă ploaie.
A existat o perioadă romantică în istoria terorismului, când erau asasinați regi, miniștri, generali și alți înalți dregători și nu persoane civile inocente.
În 1878, la Petersburg, ca protest față de maltratarea revoluționarilor în închisoare, generalul Trepov a fost împușcat de Vera Zasulici. Trepov biciuia bărbații și pălmuia femeile pentru participarea lor la acțiuni revoluționare. Cei maltratați proveneau de regulă din familii nobiliare. Opinia publică a fost alături de Zasulici. Curtea cu juri din Petersburg a achitat-o pe revoluționara ucigașă. La ieșirea din tribunal, ea a fost întâmpinată de mii de studenți, care au aclamat-o.
La 13 martie 1883 a fost asasinat țarul Alexandru II. Într-unul din procesele ce a urmat a fost implicat și eminentul student Alexandr Ulianov din Simbirsk, fratele lui Vladimir, viitorul Lenin. Condamnat la moarte, a refuzat să-și exprime căința în schimbul comutării pedepsei la închisoare. Aleksandr a motivat mamei sale refuzul: „Imaginează-și doi bărbați față în față. Primul a tras deja în adversarul său, celălalt încă nu, iar celălalt care a tras mai înainte îl roagă pe adversarul său să renunțe. Nu, nu pot să mă port în felul acesta”. Înainte de a fi spânzurat în curtea fortăreței Slisselburg, tinerii au fost încunoștiințați din nou că cerând clemență țarului, li se va cruța viața. Și au refuzat din nou. Ca  o ultimă dorință, Alexandr a cerut mamei sale o carte de Heine, pentru a citi înainte de moarte. Nu știu dacă atitudinea lui Alexandr a fost numai fructul lecturilor din Marx, Engels, Plehanov. Mulți se întreabă care ar fi fost destinul lui Vladimir Ulianov și al omenirii, dacă Alexandr nu ar fi fost spânzurat. Secolul XX a fost caracterizat prin terorismul de stat.
După 11 septembrie este arătată stupefiant pe ecranele televizoarelor o doamnă blondă, fermecătoare, avocat Barbara Olson. Cunoscută animatoare la dezbaterile televizate, ea cucerea publicul cu inteligența sclipitoare și cu o elocință vitriolantă. A murit în Boeing-ul care s-a prăbușit deasupra Pentagonului. În momentul prăbușirii îl întreba la telefon pe soțul ei ce sfat să dea pilotului. Soțul ei, Ted Olson, este adjunctul lui John Ashcroft, ministrul Justiției. L-a apărat pe George W. Bush în fața Curții Supreme în procesul privind contestarea voturilor din Florida. Olson a fost însărcinat să întocmească proiectul de lege împotriva terorismului. Autorul proiectului, excelent jurist (reprezintă statul în fața Curții Supreme), cu tendințe conservatoare, a suferit direct de pe urma atacurilor teroriste.
Unele ziare pretind că profitând de climatul actual de teamă, este posibil să fie adoptate prevederi legale care să limiteze drepturile și libertățile persoanei în numele securității naționale.Jurnaliștii se preocupă în special de dreptul de expresie. Ei sunt împotriva intruziunii statului în viața privată. Înainte de 11 septembrie, juriștii și jurnaliștii discutau în presă sau în lucrări prestigioase dacă este permis a se propovădui violența! Astăzi, uni se tem că ar apărea din nou umbra Maccarth-ismului. Americanii se obișnuiesc greu cu gândul că ar putea avea loc arestări arbitrare, în spatele ușilor închise, fără avocat (în afaceri secrete), în numele securității naționale.
Anthony Kennedy, judecător la Curtea Supremă, a propus chiar modificarea Constituției: „Trebuie să modificăm Constituția, pentru a o adapta fiecărei generații, cu riscul de a o vedea periclitată”. Această declarație  a părut unora o blasfemie. Americanii au un adevărat cult față de Constituție.
Atentatele din 11 septembrie au bulversat chiar și vocabularul american, bazat pe optimism și încredere. Unele cuvinte, noțiuni, concepte au dobândit o altă semnificație. Lucrările de ficțiune de vor fi autocenzurate și cenzurate (mai ales filmele cu catastrofe naturale, invadatori de pe alte planete, incendii în zgârie nori).
Dar politica merge înainte. Ted Olson, ministrul adjunct al justiției, însărcinat cu întocmirea legislației antiteroriste, se preocupă de publicarea cărții soție sale, intitulată Final Days. Cartea se ocupă de ultimul mandat Clinton și de cuplul prezidențial. Se așteaptă dezvăluiri de senzație.