„Un mare festival de operă” (MUNTEANU 1993)

 Ana Maria Munteanu, Un mare festival de operă, „Tomis”, Constanța, XXVIII, 281-282, aug-sep. 1993

Oricât de puțin binevoitoare ar fi poziția celui care emite judecata asupra faptului artistic singular sau asumat, ca valoare emoțională și estetică, un lucru este incontestabil: ultima ediție, a XIX a, a Festivalului Internațional de Operă și Balet de la Constanța va rămâne un reper în peisajul operetic național. Din multe și variate motive.

Principala calitate a acestei ediții este de natură managerial-artistică și reflectă o gestionare superioară a valorilor și mijloacelor obținând rezonanță și efecte social-culturale.

Un mare director de operă, Bernard Lafort (o perioadă director al Operei din Paris) din constelația Rudolf Bing de la Met și Liebermann de la Opera din Hamburg, nota în caietele sale publicate de Laffont: „Opera  ca meserie este amestec de vis și mit”.

Așadar, ne vom limita la retrospectiva elementului strălucitor lăsat în urmă, dar care, grație camerei video, poate oricând proba dacă și câr avem dreptate.

Festivalul a fost inaugurat la 30 mai cu un spectacol șocant din Potsdam în interpretarea Teatrului de Operă cu opera Erendira de Violeta Dinescu, compozitoare de origine română stabilită în Germania. Bariera neîncrederii a căzut ușor grație fascinație literaturii lui Gabriel Garcia Marquez, nuvela sa fiind sursa libretului. A contat și argumentul cosmopolit suveran în operă, faptul că autoarea reprezintă o autoritate în muzica germană; fantastul și fantezia montării semnate de Bernd Weissig, reușind să spulbere convențiile vetuste ca și maniera compoziției personajelor (remarcabilă, uriașă creația Alenkei  în rolul bunicii), rigoarea muzicală a dirijorului. Dhieter Noll și a orchestrei. Muzica și spectacolul contemporan de operă s-au vădit inteligibile și captivante. Afișul, fidel unei exigențe care respectă unitatea și cronologia operei verdiene, a grupat trei reprezentații: Trubadurul, Rigoletto, Traviata.

Curba valorică a atins punctul de maxim cu spectacolul Traviata. Interpreta Violetei, soprana absolută Felicia Filip, Violeta, așa cum a gândit-o Verdi sau cum a visat-o, în jurul căreia a conceput situații, scene și personaje uluitor de vii. Centru de greutate al dramei și al reprezentației muzicale, F. F. duce belcantoul în sfera sublimului. De aceea, ea este invitată pe scene ca Opera de Stat din Viena, Covent Garden, Basel, Toulon, Montreal, de aceea prezența ei la Constanța onorează așteptările de extraordinar ale publicului căruia i s-au făcut mari promisiuni (direcția muzicală remarcabilă semnată de Gh. Stanciu). Promisiunile au fost onorate de Mioara Cortez David de la Opera din Iași, o Leonora de mare clasă, de Hirokko Danoda (Japonia), Azucana  plină de mister și forța tragică; un alt debutant format la vestita școală spaniolă de canto Lyceo de Barcelona, Carlos Bergassa, a reușit  să existe scenic și să se impună în relația cu F. F. și Ionel Voineag - o performanță meritorie.

O voce amplă cu tehnică naturală, dar prea puțină subtilitate, tenorul Hysan Kocia din Albania, Manrico din Trubadurul.

În distribuția aceleiași opere am apreciat calitățile actoricești ale baritonului Eugen Fomenco, contele de Luna, și, mai puțin ca altădată, culoarea întunecată a vocii și dezinvoltura primului bas al teatrului gazdă, Ghirea Tirea.

Acesta a fost primul modul al Festivalului. A urmat spectacolul de miniaturi coregrafice prezentat de baletul din Varna. Prin comparație, se poate vorbi de nivelul internațional al orașului nostru în arta baletului, căci suntem un fel de Marsilia a estului (Marsilia a fost a doua patrie a lui Rudolf Nureev). Constanța are un fel de monopol în baletul clasic și încearcă mai puțin timid ca altădată să lanseze coregrafi și dansatori de balet contemporan.

Ambele tendințe au fost minunat ilustrate de gala finală de balet.

Concertul de arii sub genericul „Splendori ale belcantoului italian” nu a fost pe măsura acelei dorințe de senzațional a publicului festivalier. Fără noutăți, s-au cântat arii din repertoriul de operă cântat în stagiune. Două mari, frumoase și tinere artiste au reușit să îmbrace această puținătate a surprizelor. Emilia Oprea în partea întâi și din nou F. F. în partea a doua a concertului Tatiana Peciura, solistă a teatrului Balșoi, a reușit să egaleze arta româncelor.

O cronică mondenă nu ar omite eleganța rochiilor de seară desenate probabil de Yves Saint Laurent, mai mult decât un accesoriu la o seară de operă în concert...

Opera Tosca de Pucini a beneficiat de o distribuție echilibrată: Ludmila Aga, interpreta rolului Floria Tosca, și Mihai Munteanu, Mario, au venit de la Chișinău, Dan Șerban, Scarpia, de la Cluj, dirijorul Orlando Pulin de la Bologna și Bari; așadar o veritabilă producție internațională.

Momentul Nabucco, deși surprins și video de a o echipă a televiziunii, ne-a convins mai puțin. Nabucco, interpretat de Vladimir Dragoș de la Opera din Chișinău, a fost o prezență monumentală în primul rând scenic și abia apoi vocal.

Fluviul muzical impresionant, pe alocuri eclectic și naiv (așa cum spun criticii, Nabucco este o  operă de tinerețe) a prilejuit corului să ilustreze nivelul cel mai bun din ultima vreme, datorat unui program de repetiții sever, dar și maestrului său Lucian Sârbu.

Triunghiul de forțe din construcția spectacolului reprezentat de Nabucco/Abigaile/Marele Preot Zaccaria și-a găsit un punct de sprijin în creația basului Pompei Hărăsteanu care a încântat prin dimensiunea vocalității, emoției, prin relieful și ocaziunea care a știut să o transmită reprezentației. Spectacolul, deși inegal, a atins pragul tragediei și a impresionat.

Gala finală de balet a adus la rampă o trup dornică să se acrediteze - baletul teatrului liric, dimpreună cu o coregrafă care și-a relevat puterea și imaginația, Rodica Raicu Uretu; invitați de la Chișinău, de la Opera din București, de la Teatrul de balet clasic și contemporan, au creat o atmosferă de mare sărbătoare de câțiva ani apusă.