Doina Păuleanu, In memoriam, „Tomis”, Constanța, 1985
Spiru Chintilă a părăsit, pentru a nu-l mai revedea niciodată, solul aspru al Dobrogei natale.
Născut la 17 decembrie 1921, și-a petrecut copilăria la Medgidia, urmând acolo și primii ani de școală. A studiat la Academia de Belle Arte București cu profesorul Camil Ressu. Din 1947, anul debutului expozițional, a participat la toate expozițiile de stat, municipale și festive din Capitală. Numeroasele expoziții personale, ca și participările la manifestările de artă românești din străinătate și la expoziții internaționale, l-au impus ca un reprezentant de referință al generației sale.
În Dobrogea, pictura lui C. este amplu relevată o printr-o sală monografică la Muzeul artei și artiștilor dobrogeni din Medgidia, la a cărui reorganizare și extindere, în 1975, a contribuit, implicându-se ca un cunoscător și coordonator, dar ca și un împătimit de ordine și rigoare, pe care le considera atribute inerente muzeologiei, dar care sunt și constante ale poeticii sale.
Analizând omul și lumea în momentele și aspectele lor de echilibru, opera lui C. este o hotărâtă și continuă afirmație: da, spunea pictorul, lumea este o măsurată armonie, omul o entitate solară, peisajul, o fericită cristalizare a stratificărilor materiei. Un om întreg într-o lume pe măsura lui, impune o anumită schematizare pe care pictorul și-o asumă conștient, de vreme ce atribuie, în spectacolul său plastic, un rol primordial construcției simplificatoare. C. își elaborează imaginea construind-o, căutându-i ordinea compozițională secretă. Fără îndoială că pentru aceasta sunt necesare sacrificii, în primul rând al exuberanței, al tumultului încleștării, al interogației existențiale. S. C. trebuie să cunoască înainte de a iubi, iar cunoașterea se desfășoară în suprafață, nu în adâncime. Astfel, s-ar putea explica încercarea pictorului de cuprindere generală a obiectului, care nu este echivalentă cu „dansul” cubiștilor în jurul formelor alese spre a fi reprezentate, căci lumea nu dorește să-și epuizeze, printr-o viziune sintetică, obiectele, dându-le ocol, din toate unghiurile, ci să le prezinte doar, în versiunea psihologicește reală.
C. oferă astfel o ipostază a vizibilului, ignorând voit acumulările sau asociațiile imaginației, dar și tentația misterului. În concepția sa imagistică, un rol determinant îl ocupă claritatea: obiectele sunt ferm individualizate, liniatura riguroasă, contururile viguroase, culoarea puternică (deși redusă la tonul local), lumina egal repartizată, penumbrele evitate.
Pictorul evită orice facilitate, mai mult sau mai puțin impresionistă, disimulând o fire solariană și o acută sensibilitate, în rigoarea și vigoarea unor ecranări geometrice și în ritmicitatea voit angulară a unor trasee constructive. Asceza picturii sale, întru care a stăruit o viață, nu izvora din sărăcie interioară. A fost un gest de opțiune lucidă și, am fi tentați să credem, chiar de autoapărare. Căci dincolo de construcția casantă în pictură și de severitatea ironică în comportament, S. C. a fost o conștiință a generației sale, un om prob și drept, de o infinită, tandră și ascunsă gingășie sufletească.
Astfel singularizată, pictura lui S. C. nu a refuzat tradiția artei românești, în a cărei materială conservare pe pământurile natale dobrogene, pictorul s-a dovedit a fi un demn continuator.
