Trinity College din Camdridge (DEEPING 1925)

În 1925 scriitorul englez Warwick Deeping (1877-1950) a publicat romanul său de succes Sorrel and Son. Fiul fostului căpitan Sorrel, veteran al primului război mondial (1914-1918) devenit portar de hotel, urma să susțină un examen pentru o bursă în medicină la Trinity College din străvechiul orășel universitar englez Cambridge (http://www.trin.cam.ac.uk/).

<(...) Sorrel scrisese din timp pentru a rezerva camere în Cambridge, la hotelul Bull și dup ce luară masa, Kit își făcu prima lui plimbare pe King`s Parade, trecură prin fața lui „Caius”, spre poarta mare a Colegiului Trinity.

Se opriră sub portic ca să privească Great Court, pavajul ei cenușiu și pajiștile verzi atît de liniștite în penumbra înserării. Micsandrele înflorite se îngrămădeau în jurul fântânii arteziene. Acoperișul holului și al locuinței directorului formau o masă întunecată pe fondul auriu-deschis al cerului.

Christopher luă un aer solemn. Acest prim contact cu Marea Curte a Colegiului Trinity era unul din momentele menite să i se întipărească în memorie, deși dreptunghiul ei maiestuos avea să-și piardă treptat din importanță, odată cu trecerea anilor. Va veni o vreme cînd amintirea Colegiului Trinity i se va părea ciudat de rece și de depărtată, de parcă nu el însuși, ci doar umbra lui ar fi trecut cîndva pe acolo. Mai tîrziu, avea să se întrebe de ce icoana acestui mare colegiu era atît de ternă în amintirea lui. Desigur va păstra toată viața o anumită mîndrie pentru Colegiul lui... dar fără căldura dragostei.

În această primă seară, spațiul acela întins, plin de demnitate îl sperie și niciodată nu reuși să se familiarizeze cu el pe deplin, nici după ce petrecu un an de zile într-o cameră ce dădea spre Great Court. Colegiul părea o bătrînă doamnă, enormă și trufașă, un fel de super-bunică ce trebuie respectată așa cum respecți o personalitate socială de mare faimă.

Poate Christopher nu era o ființă sociabilă sau nu era copilul bun al acestei bătrîne doamne celebre. După mulți ani, un Bloomsbury Square sau Charring Cross Road îi lăsă o impresie de strălucire pe care colegiul nu i-o stîrnise niciodată. Kit nu era de sînge albastru și nici nu semăna cu masa băieților tineri în uniforme bleumarin. Nu aparținea, și nici nu avea să aparțină vreodată unei clase anume, pentru că moștenise de la tatăl său ceva din liberalismul omului nevoit să-și ducă lupta de unul singur. Pentru Kit acești trei ani la școala de medicină aveau să fie doar o anticameră către un orizont mai larg; era mult mai bun la învățătură decît la sport, dar lipsit cu desăvîrșită de orice îngîmfare.

Sorrel și Kit își continuară raita prin Nevil`s Court și traversînd rîul ajunseră în „spatele” vechiului Trinity. Iarba și frunzișul copacilor prevesteau cenușiul iernii: pe apă alunecau în sus și în jos cîteva caiace și canoe. Tot aici se aflau străvechii ulmi ai lui Tennyson* și liliacul lui „cel negru în fapt de seară”. Podul Clare cu sferele lui de piatră părea un pod fantomă pentru argintul palal apei. King`s Chapel – Capela regelui – domina cu masivitatea ei peisajul ca o stîncă gigantică.

-Băieții aceia din bărci sînt elevi, tată?

-Probabil, răspunse Sorrel.

Se simțea neștiutor în privința tuturor acestor lucruri, dar se consola la gîndul că ele îi vor deveni familiare fiului său.

-Nu se prea omoară, băieții ăștia!

-De ce ar face-o? întrebă tatăl.

-Mă gîndeam că seara ar putea să mai citească.

Sorrel îl strînse de braț:

-Numai muncă, fără joacă?

-Să zicem că munca noastră e joaca noastră, tată.

-Cîteodată.Aș vrea să faci canotaj, să joci fotbal și să boxezi.

Sorrel zîmbi în sinea lui. Discutase mult cu Porteous**, care nefiind cîtuși de puțin un spirit academic, reușise  să păstreze vie și intactă amintirea tinereții sale. Cîte încăierări îndîrjite și aventuri cu totul nepotrivite pentru o viitoare față bisericească! Pe vremea aceea croitorul avea în ochii lui mai multă importanță decît profesorul de teologie. Apoi – să fii as la canotaj, să pedalezi pe drumul de edec și să strigi echipei pe care o antrenezi: „Trage tare, în cadență! Hei, al cincilea! Afurisitule! Lovești prea slab cu vîsla!” Trebuie să nu te arăți fricos și nici molîu, să știi să porți costumul de o anumită croială, cravata și vesta care îți dau alura necesară. Kit trebuia să capete și el această alură, să aibă un croitor bun, o locuință confortabilă, privilegiul de-a oferi din când în când o masă, pe scurt, destui bani de buzunar pentru a-și face viața comodă în compania unor tineri de bani gata – dar nu în sensul convențional și obișnuit.

-Să joci serios nu e nimic mai prejos decît să înveți serios! proclamă Sorrel. Mi-ar plăcea să boxezi împotriva echipei Oxford***, ca Porteous odinioară.

-În tinerețe, tată, ai fi dorit...?

-Eram orb ca un liliac. Părinții mei au fost cei care mi-au impus ocupația.

(...)>

SURSA

Warwick Deeping, Sorrel și fiul, trad. L. Cernașov, ed. Medicală, București, 1991, pp. 190-192.

NOTE M.T.

*Alfred Tennyson (1809-1892)=Baron și poet englez, care a studiat în 1827 la Trinity College.

**Porteous=Preotul care l-a meditat pe Christopher  (Kit) Sorrel pentru examenul de la Trinity College, absolvent la Cambridge.

***Oxford=Străvechi orășel universitar englez, a cărui rivalitate cu Cambridge a continuat până în zilele noastre.