Carmen Chehiaian, ?, „Tomis”, Constanța, martie 1982
Or, spectacolul ar fi câștigat în tensiune și dramatism dacă prim-planul ar fi fost ocupat, nu numai... la propriu, de povestea disc-jockey-ului, de singurătatea alienarea și zbuciumul acestui slujbaș al muzicii. Altfel, acesta rămâne doar maestrul de ceremonii, neobosit, puțin cinic, puțin blazat, puțin lehămetit, puțin din toate.
Actorul Vasile Cojocaru ne-a oferit un frumos recital, deși un recital într-o singură cheie. El a mizat, ca și regizorul, pe un joc detașat, lucid, sobru. Da, dar în acest fel ceva din esența, din sufletul personajului a rămas neatins. A fost, mai degrabă, evocat un fenomen și nu omenească. Emoția spectatorului a fost, cumva, blocată de galopul asurzitor al muzicii. Nici măcar „Concursul secolului” nu ne-a putut convinge definitiv de alienarea sutelor de mii de tineri ascultători „intoxicați” zi de zi și în proporție de masă, de muzica-drog, de muzica-iluzie etc. Maria nestor a încercat, e drept, să dea contur unui caz de tânăr sedus de acest miraj, fără rezultate pe deplin notabile, totuși. Eugen Mazilu a plăsmuit un personaj destul de simpatic, ros de ambiții mărunte și speranțe iluzorii. Longin Mărtoiu și Ana Mirena își intersectează și ei, din când în când, privirile, replicile, pașii cu cei de mai sus, încercând (și chiar reușind) să se integreze ritmului general al spectacolului.
Un spectacol care, deși a presupus o uriașă risipă de energie, nu a reușit să pună total în valoare, așa cum așteptam, posibilitățile multiple ale unor actori. (...)
Anecdotica e un pretext pentru a pune în mișcare și dialog aceste simboluri. Și, vrând să le evidențieze cât mai apăsat, dramaturgul le înconjoară cu un apăsat halou. De aceea, Marguerite nu putea fi decât gingașă și nefericită, Signor - bătrân, urât și caraghios ca un albatros care coboară din înălțimi pe pământ și tot atât expus batjocurii mulțimii ș.a.m.d. Dar, pentru ca să nu credem cumva e vorba doar de o dramă de alcov, dramaturgul aduce în scenă și Inchiziția, teroarea ei neagră mai bine zis, substanțializând astfel protecția socială a intrigii. Piesa a fost scrisă în 1938, deci, se poate presupune că filipica la adresa Inchiziției trebuie citită și ca o demascare a noii Inchiziții hitleriste.
Regizorul Gheorghe Jora a vădit o grijă de artizan în transpunerea scenică a dramei lui Jureal, zis Signor. Este meritoriu efortul depus pentru prospectarea generosului filon liric, romantic și grotesc, pe alocuri expresionist ori tenebros, al textului. Regizorul n-a avut însă puterea să opereze nici o reducție. Rezultatul e un spectacol de atmosferă și nu unul de idei. Căci se portretizează fără a se interioriza; (...).
Larose, călăul cu trandafiri la butonieră, găsește în Virgil Andriescu un interpret receptiv mai ales la poza romantică și la crezul justițiar, la dedesubtul malefic și oracular.
Ghelderode pune mare preț pe pitorescul și comentariul piticilor, bufonilor ori cerșetorilor, întrucât statutul lor social le permitea adesea să ia în derâdere, în gura mare, lucruri despre care nici în șoaptă nu se vorbea. Or, V. C. și E. M. prind cum nu se poate mai bine această idee și-i dau viață cu inteligență și vigoare. Ei fac din Meche și Suif purtătorii de cuvânt ai mulțimii care, sfidând Inchiziția, judecă totul cu nemilos realism.
Cuplul nobililor, în schimb, a funcționat fără vlagă, Longin Mărtoiu și Titus Gurgulescu fiind expozitivi și neconvingători, cheltuindu-și energia în dueluri mimate stângaci și în plimbări prudente de colo-colo în costume cu sclipici.
Scenografia semnată de Dan Jitianu și Daniela Codarcea se impune printr-o plăcută armonie cromatică.
