„Despre prelații noștri „buni și harnici"” (GROSSU 2000)

 Sergiu Grossu, Despre prelații noștri „buni și harnici", „Cuvântul Românesc”, martie 2000

 

În perioada sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianuarie mă aflam la Bucureşti, preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această „puternică mândrie şi admiraţie" nu era altceva decât expresia unei lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.

Iată de ce de la omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi s-a trimis a doua scrisoare - un „visător incurabil, puţin totalitarist, cu fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie, corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului comunist. Mai mult, nemulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii ateiste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi harnic"

Ce puteam să-i răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu „Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare neruşinare", apărut în cotidianul România Liberă din toamna trecută) n-am făcut altceva decât să demonstrez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu. Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).

Datorită acestei politici ecleziastice de ruşinos compromis (în „Amintirile" editate recent la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul, „bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi harnicului Sinod, care numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea Belialului marxist, rămânând imperturbabili la invectivele nelegiuite ale ziarelor comuniste, colaborând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestima­bilă.

Corespondentul meu din Constanţa mă vede şi „visător incurabil, cu fixaţii utopice", şi „totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere: ,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2. 6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi, până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI, 4, 7-8).

Dar de ce să fiu văzut „totalitarist"? Pentru că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de „bunătatea" şi „hărnicia" lui, pentru introducerea neoprotestantismului în România ortodoxă.

Socotindu-mă „totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi în traducere românească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lumea liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes, organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de conducătorii slugarnici ai tuturor confesiunilor neoprotestante, acceptau comunismul şi-1 preamăreau în scrisul şi în grăirea lor, neglijând cu desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI, 1.29).

Renaşterea României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!

Ajută-ne, Doamne, să putem asista la această indispensabilă înviere...

 

 

„De la Boccacio la Casanova” („TOMIS” 2000)

G. M. T., De la Boccacio la Casanova, „Tomis”, Constanța

În biserica Santa Apollonia din Florența, o frescă a lui Andrea del Castagno (1423-1457) reprezintă un bărbat de 40 de ani, sobru îmbrăcat, care se uită din colțul ochilor ținându-și capul într-o parte. Fața lui bărbierită poartă expresia unei atenții relaxate, mâna fină arată spre o carte de format mare. Această frescă, în stilul Renașterii timpurii, îl reprezintă pe Giovanni Boccacio, poetul mort de 100 de ani la momentul la care tânărul Castagno decora pereții bisericii. El face parte din rândul acelor scriitori, precum Aretino și Casanova, ale căror relatări transmit o imagine plastică despre moravurile epocii lor. Deoarece simțirea lor este naturală, ei au ajuns în secolul XIX în raftul destinat pornografiei și în dulapurile ferecate. Cum Boccacio (1313-1375) este omul Umanismului timpuriu, așa și Pietro Aretino (1492-1558) reprezenta patima diferențiată a plăcerii în apogeul Renașterii. Așa cum autoiintitulatul Chevalier de Seignalt, pe numele lui Giacomo Girolamo Casanova (1725-1789), ilustra epoca galantă a Rococo-ului.  Astfel de clasificări, după o schemă rigidă, nu rezistă unei analize diferențiate, deoarece fiecare epocă amestecă trăsături din secolele trecute și viitoare, dar fără astfel de jaloane nu se poate creiona o imagine cuprinzătoare.

Viața lui Boccacio este marcată de ciuma care venise din India via Don și Crimeea în Europa. În Avignon mor în patru luni 62.000 de oameni. Ciuma ajunge în Anglia și Danemarca în 1349, în Renania, Franța și Spania în 1350. Între 1348-1350 moare în Europa o pătrime din populație: 25 milioane de oameni. Boccacio, fiu nelegitim al unui negustor florentin, născut la Paris și crescut la Neapole, avea doar 25 de ani când molima neagră bântuia prin Europa. Ar fi putut deveni negustor, datorită relațiilor tatălui său, și s-ar fi putut îmbogăți, dar el se dedică literaturii, studiază latina și citește autori antici, de preferință Ovidiu cu a sa Ars amatoria, a cărui artă erotică de a trăi și iubi îl fascinară. Compune în stilul lui Ovidiu încântătoare poezii, precum cea despre fata care își lepăda cămașa și se arunca goală în brațele iubitului, ajungând cu această lirică la o oarecare celebritate. la izbucnirea molimei, și el ca și alții, crede că totul „se datorează influenței corpurilor cerești, aplicată ca pedeapsă muritorilor, ca penitență pentru comportamentul nepotrivit și de aceea nici știința nu poate face nimic împotriva acestei nenorociri”. Numai la Florența au murit 100.000 de oameni și relatările din „Decamerone” lasă să se bănuie ce stare de spirit exista în oraș. Titlul acestei relevante culegeri de nuvele înseamnă „Zece zile”. Este vorba de o relatare clasică de povestiri cadru, precum „O mie și una de nopți”: șapte doamne tinere petrec cu trei bărbați tineri, bine crescuți, zece zile într-o casă de la țară, lângă Florența, unde s-au refugiat din calea ciumei. Aici, între lanuri de secară și vii, cu privirea spre albastrul mării, departe de groaza morții, se povestesc, pentru trecerea timpului, istorioare. Deoarece se scăpase de moarte, se povestesc istorioare de dragoste, și Boccacio s-a folosit copios de anecdote și poante din cultura indo-persană, unele deja aflate în poetica provensală, altele preluate din antichitate. Între ele se găsesc și nuvele ale lui Boccacio, dar paternitatea textelor nu avea mare importanță în acele vremuri. Performanța lui nu a constat în subiect, ci în stil, personajele sunt călugărițe și sălbatici, văduve și cavaleri, negustori și cerșetori, un cunoscător de oameni amuzanți, care nu are nimic sfânt, deoarece cunoaște viața, nicidecum ipocrizia și virtutea. În încheierea operei, autorul recunoaște că ar merita poate reproșuri datorită libertății ce și-a luat-o, „dar despre călugări am scris adevărul”. Multe din formulările sale au devenit zicale și opera sa a fost subiect pentru nenumărate dizertații savante. Pentru cititorul contemporan n-a pierdut nimic din prospețime, azi încă este valabilă expresia „ O gaură bună se vrea perforată”; povestirile lui rămân nemuritoare atâta timp cât „oamenii își unesc tandru sexele”.

Boccacio era un umanist erudit, nu un om de scandaluri ca Aretino, care și el s-a preocupat de ars amatoria, ajungând de fapt din întâmplare, din complezență, la așa numitul statut de „pornograf”.

(fragment dintr-o carte în pregătire la editura Constant)