G. M. T., De la Boccacio la Casanova, „Tomis”, Constanța
În biserica Santa Apollonia din Florența, o frescă a lui Andrea del Castagno (1423-1457) reprezintă un bărbat de 40 de ani, sobru îmbrăcat, care se uită din colțul ochilor ținându-și capul într-o parte. Fața lui bărbierită poartă expresia unei atenții relaxate, mâna fină arată spre o carte de format mare. Această frescă, în stilul Renașterii timpurii, îl reprezintă pe Giovanni Boccacio, poetul mort de 100 de ani la momentul la care tânărul Castagno decora pereții bisericii. El face parte din rândul acelor scriitori, precum Aretino și Casanova, ale căror relatări transmit o imagine plastică despre moravurile epocii lor. Deoarece simțirea lor este naturală, ei au ajuns în secolul XIX în raftul destinat pornografiei și în dulapurile ferecate. Cum Boccacio (1313-1375) este omul Umanismului timpuriu, așa și Pietro Aretino (1492-1558) reprezenta patima diferențiată a plăcerii în apogeul Renașterii. Așa cum autoiintitulatul Chevalier de Seignalt, pe numele lui Giacomo Girolamo Casanova (1725-1789), ilustra epoca galantă a Rococo-ului. Astfel de clasificări, după o schemă rigidă, nu rezistă unei analize diferențiate, deoarece fiecare epocă amestecă trăsături din secolele trecute și viitoare, dar fără astfel de jaloane nu se poate creiona o imagine cuprinzătoare.
Viața lui Boccacio este marcată de ciuma care venise din India via Don și Crimeea în Europa. În Avignon mor în patru luni 62.000 de oameni. Ciuma ajunge în Anglia și Danemarca în 1349, în Renania, Franța și Spania în 1350. Între 1348-1350 moare în Europa o pătrime din populație: 25 milioane de oameni. Boccacio, fiu nelegitim al unui negustor florentin, născut la Paris și crescut la Neapole, avea doar 25 de ani când molima neagră bântuia prin Europa. Ar fi putut deveni negustor, datorită relațiilor tatălui său, și s-ar fi putut îmbogăți, dar el se dedică literaturii, studiază latina și citește autori antici, de preferință Ovidiu cu a sa Ars amatoria, a cărui artă erotică de a trăi și iubi îl fascinară. Compune în stilul lui Ovidiu încântătoare poezii, precum cea despre fata care își lepăda cămașa și se arunca goală în brațele iubitului, ajungând cu această lirică la o oarecare celebritate. la izbucnirea molimei, și el ca și alții, crede că totul „se datorează influenței corpurilor cerești, aplicată ca pedeapsă muritorilor, ca penitență pentru comportamentul nepotrivit și de aceea nici știința nu poate face nimic împotriva acestei nenorociri”. Numai la Florența au murit 100.000 de oameni și relatările din „Decamerone” lasă să se bănuie ce stare de spirit exista în oraș. Titlul acestei relevante culegeri de nuvele înseamnă „Zece zile”. Este vorba de o relatare clasică de povestiri cadru, precum „O mie și una de nopți”: șapte doamne tinere petrec cu trei bărbați tineri, bine crescuți, zece zile într-o casă de la țară, lângă Florența, unde s-au refugiat din calea ciumei. Aici, între lanuri de secară și vii, cu privirea spre albastrul mării, departe de groaza morții, se povestesc, pentru trecerea timpului, istorioare. Deoarece se scăpase de moarte, se povestesc istorioare de dragoste, și Boccacio s-a folosit copios de anecdote și poante din cultura indo-persană, unele deja aflate în poetica provensală, altele preluate din antichitate. Între ele se găsesc și nuvele ale lui Boccacio, dar paternitatea textelor nu avea mare importanță în acele vremuri. Performanța lui nu a constat în subiect, ci în stil, personajele sunt călugărițe și sălbatici, văduve și cavaleri, negustori și cerșetori, un cunoscător de oameni amuzanți, care nu are nimic sfânt, deoarece cunoaște viața, nicidecum ipocrizia și virtutea. În încheierea operei, autorul recunoaște că ar merita poate reproșuri datorită libertății ce și-a luat-o, „dar despre călugări am scris adevărul”. Multe din formulările sale au devenit zicale și opera sa a fost subiect pentru nenumărate dizertații savante. Pentru cititorul contemporan n-a pierdut nimic din prospețime, azi încă este valabilă expresia „ O gaură bună se vrea perforată”; povestirile lui rămân nemuritoare atâta timp cât „oamenii își unesc tandru sexele”.
Boccacio era un umanist erudit, nu un om de scandaluri ca Aretino, care și el s-a preocupat de ars amatoria, ajungând de fapt din întâmplare, din complezență, la așa numitul statut de „pornograf”.
(fragment dintr-o carte în pregătire la editura Constant)
