„Din istoria Transilvaniei” (LUPAȘ 1988 )

I. Severin, Din istoria Transilvaniei, „Tomis”, Constanța, 1988

La Editura Eminescu, în prestigioasa colecție Biblioteca de filosofie a culturii românești, editată de Valeriu Râpeanu, a apărut nu demult, un volum antologic din scrierile eminentului istoric și cărturar-patriot Ioan Lupaș, cu titlul cuprinzător DIN ISTORIA TRANSILVANIEI. Îngrijit de Marina Vlasiu, cu un cuvînt introductiv de Florin Constantiniu, volumul prilejuiește cititorilor atît cunoașterea datelor caracteristice ale personalități și operei lui Ioan Lupaș, cît și aprofundare aspectelor majore ale mișcării de emancipare socială și națională  din Transilvania, în contextul luptei pentru unitate națională și statală a poporului român. Născut la Săliște, în 1880, în acea Mărginime a Sibiului care a dat culturii românești pe O. Goga, D. D. Roșca, A. Oțetea, O. Ghibu sau A. Decei, vatră multimilenară de istorie, în comuniune cu întreg spațiul daco-român, Lupaș s-a afirmat timpuriu ca un istoric și publicist înzestrat, fiind remarcat încă din 1901 de N. Iorga. Alături de Goga, Al. Ciura, C. Tăslăoanu, S. Pușcariu, Ghibu și alții, Lupaș s- a numărat printre fondatorii și colaboratorii apropiați ai revistei „Luceafărul”, ca și printre „tinerii oțeliți” din cadrul Partidului Național Român, adepții energici ai unui nou activism în lupta pentru apărarea drepturilor grav încălcate ale populației românești autohtone și covîrșitor majoritare din Transilvania. Specialist aplicat cu osîrdie și rigoare științifică cercetării istorice, dascăl de vocație, publicist afirmat cu hotărîre și ardență împotriva măsurilor de maghiarizare forțată aplicate de autoritățile de la Budapesta, Lupaș, ca atîți alți militanți pentru drepturile popoarelor asuprite de dualismul austro-ungar, a suferit privațiuni, fiind exclus de la catedra de istorie a Seminarului din Sibiu, împiedicat să-și publice studiile, amendat, întemnițat la Seghedin etc. Condamnarea sa de către regimul represiv, cauzată de tipărirea unor scrieri de răspuns și protest față đe afirmațiile injurioase la adresa poporului român făcute de istoricul Benedict Jancso, se înscrie într-un lung șir de silnicii: numai între aprilie 1906 și august 1908 au fost pronunțate condamnări contra publiciștilor români însumînd 125 de ani și amenzi cumulate la 200.000 coroane aur. Silniciile nu l-au oprit în slujirea cauzei drepte a românilor și celorlalte naționalități oprimate din Austro-Ungaria, dimpotrivă, măsurile represive l-au oțelit. A condamnat legea școlară reacționară a contelui Apponyi adoptată în 1907, ca pe un „monument inegalabil de ipocrizie politică și juridică” și ca pe o samavolnicie. Aceasta, sub un înveliș demagogic, tindea expres la absolutizarea limbii maghiare pentru toate etniile. Peste ani, va duce un elogiu marelui scriitor norvegian B. Bjornson, care a demascat conținutul reacționar al acestei legi în fața opiniei publice internaționale. A făcut parte din conducerea „Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român” (Astra, societate transilvană care a avut contribuție remarcabilă la popularizare a culturii românești, militînd pentru idealul comun al unității naționale). În timpul primului război mondial, fiind considerat primejdios de autoritățile ungare, Lupaș a fost internat într-o regiune mlăștinoasă din vestul Ungariei. Făurirea statului național unitar român, încheiată prin Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, a marcat începutul unei activități nestînjenite, fertile, și pentru Lupaș. Secretar general al resortului Cultelor și Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu, membru titular al Academiei Române  (ales încă din 1918, la recomandarea lui N. Iorga), codirector (împreună cu Al. Lapedatu) al Institutului Național de Istorie din Cluj, profesor universitar la Cluj și Sibiu, Lupaș a desfășurat o amplă activitate științifică și publică.

Semnificațiile vastei sale opere ( între 1901 și 1962 a publicat 848 de cărți, studii și articole) converg întru aprofundarea istoriei adevărate, „de adîncime”, a poporului român, eforturile sale de o viață fiind polarizate asupra istoriei Transilvaniei natale, văzută ca o parte Daciei străbune, ca provincie istorică legată indisolubil, în pofida vitregiilor vremelnice, prin populația românească autohtonă și, evident, majoritară, de-a lungul timpului, de întreg spațiul românesc. Respingînd metoda „istoriei de suprafață”, a afirmațiilor goale de conținut, Lupaș a pus la temelia cercetărilor respectul pentru adevărul istoric, temeinicia argumentării. „Păstrînd proporțiile propriei noastre personalități etnice, culturale și politice - afirma el - e bine să întemeiem pe cunoașterea și prețuirea adevărului toate aspirațiile noastre de progers - Veritas vincit”. Studiile pertinente consacrate de el vechimii alcătuirii statale românești din Transilvania, statutul autonom al Transilvaniei în diferitele ei faze de evoluției, relațiile multiple și neîntrerupte între Transilvania și Țara Românească, primei Uniri a țărilor române înfăptuită de Mihai Viteazul, caracteristicilor sociale și naționale, cît și semnificațiilor internaționale ale Revoluției lui Horea, convergențelor Revoluției Române de la 1848 în Moldova, Muntenia și Transilvania, se remarcă prin probitatea și soliditate argumentației, prin claritatea ideilor, prin sobrietate și adevăr. Documentația largă, riguros urmărită, duce cu o logică strictă și expresivitate științifică la semnificații și încheieri elocvente. Analize și sinteze deopotrivă, întrunind datele condițiilor istorice, tendințelor oprimante și restrictive instituie prin Unio trio natiorum, prin legile Dietrei Transilvaniei ce au urmat, cît și prin măsurile tot mai opresive din timpul coaliției austro-ungare, studiile și articolele lui Lupaș realizează cu pregnanță evoluția și rezistența românilor transilvăneni, conștiința origini comune  și a unității, a aspirațiilor lor legitime de a se uni cu Țara, încununate la 1 Decembrie 1918. Unirea Transilvaniei cu România este considerată pe drept de istoricul și omul de cultură Ioan Lupaș ca un rezultat legic și logic al eforturilor întreprinse de generații succesive: „Unirea românilor trebuie înfățișată totdeauna - potrivit adevărului - ca urmare firească a unei îndelungatei pregătiri istorice, în cursul căreia poporul acesta de eroi și de mucenici a trebuit să-și apere cu uimitoare stăruință <sărăcia și nevoile și neamul>, rămînînd împotriva tuturor năvălirilor barbare și tuturor vremelnicelor stăpîniri străine, în cea mai  mare legătură cu pămîntul strămoșesc”. Articole și eseuri sînt consacrate unor figuri de seamă ale culturii, cît și ale luptei de emancipare din Transilvania. Chiar dacă, de la apariția lucrărilor lui Lupaș pînă azi, istoriografia românească a înregistrat memorabile succese, multe aspecte fiind luminate acum de mărturii și dovezi de o mare varietate și bogăție, opiniile despre individualitatea politică a Transilvaniei și legăturile ei necurmate cu celelalte țări române, despre forța creatoare a românilor transilvăneni și asimilarea eventualelor influențe, despre trăinicia conștiinței naționale și caracterul ei constructiv, rămîn valoroase, păstrîndu-și actualitatea.