Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198?
Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.
Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor; în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).
După un excepțional debut (1964) în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.
Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.
