S. Șt., Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara, „Telegraf”, Constanța, 5 apr. 1994, p. 3
Astăzi, la orele 16, la librăria „Mihai Eminescu” din Timișoara va avea loc lansarea romanului „Valea Nistrei”, de Corneliu Dida, apărut la editura „Conpress Six”. Evenimentul marchează un dublu debut: al autorului și al editurii. Reamintim că romanul a fost lansat prima dată la Constanța, pe 7 martie, apoi la Mangalia, pe 27 martie.
Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, trad. B. Buzilă, prefață Al. Paleologu, Anastasia, 1995
coperta IV „În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice (1973) scriam: „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional (se vor găsi destui amatori care se vor simți în putere să fie). Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inimă. A reconstitui URSS este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus pentru totdeauna.
Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia trebuie să-și urmeze drumul, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că-și vor orienta țările spre Turcia. (A scăpat aproape neobservată Conferința de la Alma Ata, din decembrie 1991, în care s-a vorbit de crearea „Marelui Turan”, de la Peninsula Anatoliei la Altaii Djagariei. În secolul XXI lumea musulmană se va lansa în proiecte ambițioase; face oare să ne amestecăm în așa ceva?)”
Scriitorul Aleksandr Soljenițîn (1918 Rusia-2008 Moscova) a fost arestat pe front în 1945 și a fost condamnat la opt ani de lagăr. După ce a primit în 1970 Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat în 1973 Arhipeleagul Gulag în Franța și a fost expulzat re regimul sovietic în anul următor, revenind din SUA în Rusia în 1994.
Originalul rus al cărții a apărut cu puțin timp înainte de întoarcerea disidentului în țara natală. Ediția română, apărută la numai un an după cea rusă, include pe lângă cele șapte capitole și o prefață semnată de scriitorul Alexandru Paleologu (1919-2005), precum și note ale autorului și traducătorului.
Paleologu subliniază de la început aversiunea stângii occidentale față de disidentul sovietic, care avusese curajul de a denunța revoluția franceză, prin iacobinismul și republicanismul său, ca „model” al revoluției bolșevice. De asemenea, scriitorul român remarcă ca punct de inflexiune în istoria Rusiei ceea ce autorul rus numește „Marea Catastrofă Națională”, adică „reforma violentă și sălbatică” a lui Petru cel Mare. Soljenițîn era conștient că istoria țării sale este străbătută de „grandomania imperială” și, de aceea, într-un interviu acordat în „Der Spiegel” în 1994 considera ca soluție pentru refacerea Rusiei că „trebuie să renunțăm de a fi o mare putere”. De altfel, motto-ul prefeței este un semnificativ citat din discursul lui Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?” Din punct de vedere literar, Paleologu aprecia că „Forța covârșitoare a acestui scriitor nu are decât în Tolstoi un precedent, dar cu o mai mare luciditate în plan politic și social”.
Aparent în contradicție cu titlul, cartea lui A. S. este un studiu despre istoria Rusiei începând cu secolul XV și până în 1994. Într-o foarte scurtă introducere, autorul explică aparenta contradicție: „Astăzi, dacă ai chef să citești ceva, preferi ceva scurt, foarte scurt, și, în orice caz, ceva despre ce se întâmplă astăzi. dar fiecare clipă a istorie noastre, chiar și clipa de față. Dacă vrem să detectăm direcțiile posibile și valabile de ieșire din cumplitul dezastru de astăzi, trebuie să nu trecem cu vederea numeroasele greșeli ale istoriei noastre de până acum, greșeli aflate și ele la originea situației actuale. Îmi dau seama că acest articol nu oferă soluții practice, aplicabile într-un viitor apropiat, dar nu mă consider în drept să avansez unele înainte de a mă reîntoarce în patrie, ceea ce se va întâmpla în curând. Martie 1994”
Primul capitol (21-86) reprezintă jumătate din cuprinsul studiului și acoperă perioada începută cu mitul democrației republicii Novgorod din secolele XV-XVI și încheiată de abolirea șerbiei de către Alexandru II în 1861. Nu este menționat Ivan IV cel Groaznic (1547-1584), iar evenimentele tragice ale secolului XVII au fost „Răscoala” (Smuta) și schisma bisericească (Raskol), ale cărei ecouri „se resimt până și în neputința de care facem dovadă în secolul XX”. Tragedia urma să fie amplificată de „tăvălugul năvalnic” al lui Petru I cel Mare (1682-1725), care s-a arătat „de-a dreptul primitiv”, ca în domeniul religiei, unde „a subjugat Biserica ortodoxă, frângându-i coloana vertebrală”. Sentința autorului despre acest țar considerat de istoriografie ca reformator al Rusiei este dură: „Toate faptele lui Petru, mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”. Caracteristic succesorilor lui Petru a fost „patima pentru cele din afara țării”, adică ei „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie, vocația concentrării fiindu-le cu desăvârșire străină”. Astfel, dacă războaiele cu Imperiul Otoman din secolul XVIII fuseseră justificate de scopul de a obține „ieșirea la frontierele naturale sudice”, conflictele cu turcii din secolul XIX au fost „fără nicio justificare din punct de vedere al intereselor naționale și de stat”. Limitele reformei agrare a lui Alexandru II au date de faptul că, fără a fi împroprietărit corespunzător, „bietul țăran fusese aruncat în brațele pieții”. Pentru a fi înțeles mai bine „șocul rublei” suferit de țărănime, Soljenițîn face trimitere la Gleb Uspenski, care explica, în anii 1880, că „Poporul a îndurat 200 de ani năvălirile tătarilor și 300 de ani iobăgia numai pentru că și-a păstrat specificul agricol” exprimat prin forța pământului.
Capitolul doi (89-110) continuă cronologic până la începutul primului război mondial în 1914. În ce privește problema țărănimii, se concluzionează că „Inconsecventa reformă agrară a lui Alexandru II avea să impună cu necesitate reforma lui Stolîpin (1906), care a întâmpinat o masivă împotrivire din partea dreptei, kadeților (liberalilor), socialiștilor”. De asemeni, reforma justiției a rămas „nedusă până la capăt”., în schimb reforma administrației locale a lui Alexandru II a fost „mai eficientă”. Reformele au fost determinate de înfrângerea în Războiului Crimeii, care l-a obligat pe cancelarul Gorceakov să declare că Rusia „trebuie să-și adune forțele”, adică să se concentreze asupra ei însăși. Cu toate acestea, regimul țarist a continuat să-și consume energiile amestecându-se în politica europeană: „Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri: să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Transcaucazia și să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Balcani”. Dar asasinarea lui Alexandru II (1881) de către anarhiștii din „Narodnaia volia” și scurta domnia a conservatorului Alexandru III (1881-1894) au fost urmate de cea a ultimului țar Nicolae II, caracterizată printr-un citat al lui Lev Tihomirov (1852-1923): „Nicolae II a început chiar din prima zi de domnie, fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”. Soljenițîn credea că, spre deosebire de celelalte imperii coloniale, în Rusia „locuitorii din colonii să se bucure de mai drepturi decât cei din metropolă”, dând exemplu Finlanda și Polonia. Autorul rus acuza că „Hemoragia artificială de resurse ale Centrului către periferii a acutizat anemierea, pauperizarea Centrului”. În plus, „puternica” prezență a industriașilor străini era explicată prin inexistența, chiar în secolul XX, a unei politici riguroase a impozitului pe venit, ce a dus la o politică externă dependentă de împrumuturile aliatului francez. Înfrângerea în fața Japoniei (1904-1905) a dus la declanșarea revoluției, care semnifica că „țarul scăpase cu totul din mâini frâiele puterii”. Asasinarea premierului Stolâpin (1911) a stopat redresarea imperiului, a cărui slăbiciune a încurajat în 1914 Germania și Austro-Ungaria „să mai ia în seamă forța militară rusească”.
Spre deosebire de primele două capitole consacrate politicii europene a Rusiei, capitolul 3 (113-122) tratează evoluția internă a imperiului, în particular expansiunea în Siberia. Este subliniată consecința pozitivă a „venirii rușilor” care a dus la încetarea „luptelor fratricide” dintre populațiile siberiene și respectarea „organizării interne” a acestora. Este prezentată o imagine a Rusiei în dezvoltare la începutul secolului XX:locul 5 în lume la producția industrială, „o totală libertate în privința activității economice particulare”, miniștri și generali din toate categoriile sociale (șeful de gară Witte, ajutorul de mecanic Hilkov, țăranul Ruhlov, Alekseev și Kornilov), lipsa cenzurii preventive, parlament și regim pluripartid din 1906, asistență medicală gratuită locală, natalitate. Dar este menționat Liv Tihomirov care avertiza în 1909 despre „o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței naționale rusești”. Pe de altă parte, Soljenițîn credea că „încercarea de a rusifica întreaga Rusie s-a dovedit fatală nu numai pentru naționalități, dar în primul rând pentru populația velicorusă”. El admite că Biserica Ortodoxă Rusă se afla deja „în regres față de mersul istoriei”, dar îl susține acuzațiile lui Berdiaev la adresa intelectualilor, democraților și socialiștilor: „Ați urât Biserica și i-ați pricinuit răni adânci. Ați crezut că poporul poate să existe fără temelii spirituale, fără sanctuare, doar cu o brumă de .cultură și cu satisfacerea intereselor materiale”.. Primul război mondial a reprezentat apogeul „vechilor războaie rusești de pe urma cărora poporul rus nu se alegea niciodată cu nimic”, context care a favorizat căderea țarismului și succesul loviturii de stat bolșevice. În încheiere, este denunțat dezinteresul Antantei față de tabăra Albilor după sfârșitul conflagrației mondiale, deoarece bolșevizarea Rusiei o excludea de la împărțirea rezultatelor victoriei: „Așa arăta realismul diplomației internaționale”.
În capitolul 4 (125-135) sunt prezentate pierderile poporului rus în era sovietică, începându-se cu concesiile teritoriale făcute de Lenin Letoniei și Estoniei pentru a obține recunoașterea diplomatică, precum și ajutorul financiar și cu arme acordat, în același scop, lui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Republicii Turcia. De asemenea, sunt denunțate jefuirea tezaurului imperial și concesiunile economice acordate capitaliștilor occidentali. Este citat prof. I. Kurganov care urca la 66 milioane numărul victimelor „războiului intern” purtat de regimul sovietic împotriva propriului popor. De asemenea, presa rusă urca la 31 milioane (1/5) numărul victimelor sovietice, militari și civili, ca preț al victoriei lui Stalin în al doilea război mondial. Dar „exterminarea fizică în masă” a fost depășită de „o propagandă care îndobitocea și pervertea sufletul”. În schimb, politica externă sovietică a fost atât de eficientă încât și-a asigurat „entuziasta simpatie a societății progresiste din Apus”. Deși recunoștea că economia sovietică era „o economie moartă”, Soljenițîn considera că „sarcina cea mai grea a sistemului economic sovietic revenea RSFS Ruse”, fapt ce a dus la „pauperizarea Centrului” în favoarea minorităților neruse. Sciziunea între popor și regimul comunist a fost marcată prin cele 3 milioane de militari sovietici care „s-au lăsat, cu ușurință, luați prizonieri” în 1941 și numai „stupiditatea rasistă și aroganța hitleriștilor” l-a salvat pe Stalin în primele luni ale războiului.
Capitolul 5 (139-151) este consacrat prăbușirii comunismului sovietic, autorul acuzându-l pe Gorbaciov că „a ales calea cea mai perfidă și mai haotică”. Sunt denunțate concepte ale ultimului liderul sovietic ca „accelerarea” și „piața socialistă, precum și „convingerea naivă” a acestuia că se va putea alia cu intelectualitatea împotriva „comuniștilor extremiști”. Soljenițîn prevăzuse în scrierile „De sub ghețari” (1974) și „Restructurarea” (1990) că regimul sovietic se va prăbuși deoarece democrația instaurată „brusc” va favoriza „un război nimicitor între naționalități”. Deoarece atât nomenclatura comunista cât și oamenii simpli începeau să regrete dezintegrarea URSS, disidentul subliniază: „Uniunea Sovietică cu regimul său comunist era condamnată de istorie, fiindcă se întemeia pe principii false”. Dar exilatul regretă că răspunderea în fața lumii pentru fărădelegile regimului sovietic revine „doar nouă, rușilor!” Este acuzat faptul că prin dezmembrarea URSS pe liniile acelor „artificiale frontiere leniniste” 25 milioane de ruși (18%) au rămas în afara noii Federații Ruse. Mai mult, sunt acuzate manifestate naționaliste antiruse din Ucraina și Kazahstan, care sunt percepute că „au pășit îndată pe drumul formării de noi imperii”. Pentru Soljenițîn soluția a fost avansată în „Restructurarea”: „o uniune statală formată din cele trei republici slave și Kazahstan” cu „frontiere transparente”. O nouă măsură dezirabilă era readucerea „metodic și pe termen lung” a etnicilor ruși din Transcaucazia și Asia centrală în Rusia. În final, este acuzat Occidentul că a respectat principiul inviolabilității frontierelor, din Actul CSCE de la Helsinki în 1975, numai pentru frontierele „de stat” (externe), dar și nu pentru frontierele administrative interne ale statelor federale, favorizând astfel declanșarea conflictelor interetnice din Iugoslavia și URSS.
Capitolul 6 (155-161) analizează cele trei consecințe ale căderii comunismului. Prima consecință era „slăbiciunea Rusiei”, dar Soljenițîn este convins că în secolul XXI „vor exista situații când întreaga Europă și SUA vor căuta să-și asigure alianța cu Rusia și încă cum!” A doua consecință era calitatea democrației din Rusia, care „a început să lucreze nu de jos în sus, ci de sus în jos”, acest „specific rusesc” fiind speculat de nomenclatura comunistă, pregătită în acest sens încă din epoca Gorbaciov. A treia consecință er calitatea economiei de piață din Rusia, afectată de stagnarea din epoca Gorbaciov și „proiectul de cabinet” al FMI și al premierului E. Gaidar din ianuarie 1992. Efectele negative ale reformelor sunt cele de ordin psihologic și demografic. Soljenițîn denunță copierea modului de viață din Apus, dând contraexemplu modernizarea Japoniei, care a intrat în civilizația mondială rămânând ea însăși”. În aceste sens este menționat sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931), care „scrie despre sufletul unei națiuni că el reprezintă summum al tradițiilor, sentimentelor, concepțiilor și prejudecăților unui popor. Toate acestea nu pot fi și nu trebuie abandonate.” Autorul încheie subliniind că criza Rusiei nu este numai economică, ci „Este criza conștiinței și moralei, una atât de adâncă, încât nu suntem în stare să calculăm câte decenii sau chiar secole ne-ar trebui ca să ne revenim”.
Ultimul capitol (165-175) începe cu diferențierea expresiilor „chestiunea rusă” și „chestiunea Rusiei”, fiind abordat în acest sens conceptul de naționalitate sau duh/conștiință. Autorul amintește că a definit patriotismul în 1973 în articolul Căință și autodelimitare. Apoi marchează „cele trei mari seisme” neîntâmplătoare din istoria Rusiei: răscoala din secolul XVII, 1917 și „cutremurul de astăzi”, folosind sintagma „Marea Catastrofă Rusească a anilor 90, secolul XX”. El critică noua ideologie numită „Profitul cu orice preț!” și denunță „noua explozie a materialismului, de această dată cel capitalist”. De aceea cred ecă „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”. Cartea se încheie cu conștientizarea actualității poruncii contelui P. I. Șuvalov (1711-1762), „Să protejăm poporul”, Soljenițîn concluzionând: „În această și constă „Chestiunea rusă” la sfârșit de secol XX”.
