Dan Smântânescu, Drumurile lui Ion Neculce, Sport-Turism, București, 282 p.
5 Înainte vorovire
7 I.La porțile vieții
11 II.Amarnice vremuri
24 III.Săvârșirea grămăticului Enache și înscăunarea Brâncoveanului
44 IV.Intrigi și răzbunări
63 V.Se-nfiripă dragoste nevinovată
72 VI.Zguduitoarea poveste
91 VII.Săvârșirea lui Constantin Cantemir și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantemir
128 VIII.Nuntire domnească
146 IX.Domnie nouă
161 X.Din jupâniță, doamnă
174 XI.La Țarigrad
193 XII.Pribegirea
212 XIII.Înfrângerea lui Carol XII și a lui Mazeppa
221 XIV.Alte orânduiri
231 XV.Schimbări noi, furtuni noi
257 XVI.Ultima luptă a șvedului
264 XVII.Desprinderi dureroase
269 XVIII.Pământul patriei
277 XIX.Viața trece în file
280 Cea din urmă vorovire
Dan Smântânescu (1909 București - 2000 București) a fost publicist, traducător și istoric literar. https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/
Cartea este un roman istoric având ca subiect biografia lui Ion Neculce (1672 Prigoreni/Iași - 1745 Târgu Frumos/Iași). El este considerat de istoriografia română ca al treilea mare cronicar moldovean după Grigore Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691) a căror operă, Letopisețul Țării Moldovei, a continuat-o.
Despre stilul literar al romanului, autorul mărturisește în ultimul capitol, care este de fapt o foarte scurtă postfață: „(...) Am păstrat - uneori - aidoma acelor voroave care prin strălucirea și mireasma lor cronicărească încânta-vor veacuri de-a rândul plecați ochii ai cetitorilor și, smerit, rogu-te a nu-mi căuta într-aceasta pricină, căci prea au fost frumoase și inima mea înduioșată nu le-a putut îndepărta de inima dumitale. (...)”
Viața personală și publică a cronicarului este prezentată în contextul politic intern și extern al Moldovei. Succesiunea domnilor pe tronul de la Iași este legată de relații Moldovei cu Valahia și de relațiilor ambelor țări cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, a cărui decădere a început după eșecul asediului Vienei în 1683. Acțiunea romanului este străbătută de aventuri și povești triste de dragoste, cu participarea personajelor secundare fictive. Apărută în timpul regimului comunist, cartea nu este lipsită de accentul ideologic inerent, poporul revenind periodic ca o victimă a domnilor și boierilor.
Ion Neculce s-a născut pe moșia Prigoreni. azi Ion Neculce, a tatălui său, vistiernicul Enache Neculce, și a mamei sale, Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino.
După moartea vistiernicului în luptă cu polonezii, soția sa, împreună cu copiii Ion, Maria și Sanda, s-au refugiat la București, unde domnea Șerban Cantacuzino (1678-1688).
Debutul în politică al tânărului Neculce a avut loc în 1693, când a dus o scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu, domn al Valahiei (1688-1714), către Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693). Dar solul ajunge la Iași după moartea lui C. Cantemir și scrisoarea ajunge la fiul acestuia, Dimitrie, care va fi ales domn de boieri, dar nu va fi confirmat de Poartă, fiind înlocuit cu Constantin Duca (1693-1695).
Duca îl numește postelnic (șambelan) pe Neculce și-l include în solia care va aduce la Iași, în 1694, pe Maria, fiica lui Brâncoveanu, pentru căsătoria cu domnul Moldovei.
Dar Duca este mazilit de Poartă și înlocuit cu Antioh Cantemir (1695-1700), fratele mai mare al lui D. Cantemir, care îl numește succesiv pe Neculce vătaf de aprozi, vel agă (șeful poliției) și vel spătar (purtătorul spadei domnului). Cu rangul de vel agă, Neculce se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului (șeful armatei) Bogdan Lupu, cumnatul domnului. Cei doi vor avea o fată, Maria, și un băiat,Ilie.
Când A. Cantemir a fost mazilit din a doua domnie (1705-1707), vel spătarul Neculce a fost unul din cei doi caimacami ai Moldovei până la sosirea noului domn, Mihai Racoviță (1707-1709).
Dar în această a doua domnie a lui Racoviță, Neculce a fost nevoit să se refugieze în Polonia pentru a scăpa de pedeapsa capitală care i-a vizat pe mulți adversari ai voievodului. Ulterior a reușit să se împace cu Racoviță și a revenit în Moldova, unde a fost numit ca staroste al Cernăuțiului.
În planul politicii externe, situația europeană se complică prin ascensiunea Rusiei țariste în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), intrat în Marele Război al Nordului (1700-1721) cu Suedia regelui Carol XII (1697-1718), aliat cu răsculatul hatman cazac Ivan Mazeppa (1687-1709), părintele independenței Ucrainei față de Rusia. Dar aliații pierd în 1709 bătălia de la Poltava în fața lui Petru, iar Mazeppa a murit la scurt timp, fiind înmomântat la Galați, în timp ce Carol XII s-a refugiat în raiaua Bender (Tighina).
Dar în anul următor, regele suedez reușește să-l convingă pe sultanul Ahmed III (1703-1730) să declanșeze războiul cu Rusia. În acest context, Cantemir este numit domn al Moldovei și îl numește hatman pe Neculce. Domnul încheie în aprilie 1711 o alianță secretă cu Petru, dar aliații sunt înfrânți în iulie de marele vizir la Stănilești. Cantemir este nevoit să se refugieze în Rusia, împreună cu boierii și slujitorii credincioși, aceștia fiind așezați la Harkov.
Dar, treptat, apropiații lui Cantemir încep să-l părăsească deoarece fuseseră nevoiți să-și lase familiile în Moldova. Neculce a plecat și el în 1713 în Polonia, dar a trebuit să aștepte până în 1720 până a obținut iertarea de la Poartă. A obținut de la Mihai Racoviță, aflat la a treia domnie (1716-1726), moșiile care îi fuseseră uzurpate de alți boieri.
Domnul Grigore II Ghica (1726-1733) l-a numit mare vornic al Țării de Sus.
Rămas singur după decesul soției în 1738, Neculce decide în 1743 să ducă mai departe Letopisețul Țării Moldovei. După cum mărturisește în cronică, pentru perioada de la domnia lui Eustratie Dabija (1661-1665) până la Gheorghe Duca (1665-1666; 1668-1672; 1674-1678) a folosit „izvoade ce am aflat la unii și alții din auzitele celor bătrâni boieri”, iar până la Constantin Mavrocordat (1743) „am scris singur dintru a mea știință, cât s-au tâmplat în viața mea.”
A decedat în 1745.
Romanul este marcat, în mod inerent, de diverse inexactități istorice, unele poate chiar intenționate.
