Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993
Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.
La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.
Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.
Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare. Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.
Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.
