Horia Vladimir Şerbănescu, Au luptat grănicerii năsăudeni
împotriva trupelor franceze conduse de Napoleon Bonaparte, în faimoasa bătălie
la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796?
în „ Muzeul
Militar Național "Regele Ferdinand I" - 90 de ani în slujba istoriografiei
și muzeografiei militare. 1923-2013”, p. 1-12
Participarea
grănicerilor năsăudeni la luptele de Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, în
cadrul armatei austriece, prilej cu care s-ar fi acoperit de glorie în apărarea
podului peste râul Alpone, a fost puternic mediatizată fiind prezentată ca o
dovadă de netăgăduit a vitejiei româneşti, chiar dacă aceştia luptau într-o
armată străină și nu pentru apărarea gliei străbune. Această faptă de arme a
fost abordată, descrisă, elogiată în nenumărate articole, studii şi monografii,
publicate în România în secolul al XX-lea. Însă majoritatea acestora, deși de o
incontestabilă calitate ştiinţifică, au abordat în mod superficial şi nu suficient
de aprofundat acest subiect.
Studiind unităţile militare habsburgice compuse majoritar
din etnici români, în special trecutul regimentelor grănicereşti româneşti din
Transilvania şi Banat, am sesizat o serie de inadvertenţe între studiile româneşti
şi cele străine, mai ales austriece. Am constatat cu surprindere că nici una
din numeroasele lucrări scrise de autori străini în ultimii 170 de ani, având ca
subiect faimoasa confruntare de la Arcole, nu menţiona prezenţa grănicerilor ardeleni
români, nu doar în zona cea mai
importantă a luptelor, la faimosul pod peste Alpone, ci nici în cadrul trupelor
austriece angajate în respectiva luptă. În marea majoritate a
lucrărilor străine consultate se afirmă că podul ar fi fost apărat de
batalioane grănicereşti croate. Există doar două notabile excepţii, monografiile
regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania realizate la sfârşitul
secolului al XIX-lea de Gustav Ritter Amon von Treunfest, însă chiar şi în
acest caz se ridică multe semne de întrebare privind corectitudinea afirmaţiilor
făcute de istoricul austriac.
După cum
se ştie, la mijlocul secolului al XVIII-lea, la frontiera sud-estică a
imperiului habsburgic au fost înfiinţate 17 regimente grănicereşti pentru apărarea
teritoriilor imperiale împotriva incursiunilor sau atacurilor otomane.
Ţinuturile din zona de graniţă se aflau sub administrarea directă a
autorităţilor imperiale şi în schimbul unor facilităţi sociale şi economice,
locuitorii regiunilor respective trebuiau să asigure paza graniţelor şi să
furnizeze contingente militare pentru armata imperială pe timp de război.
Sistemul prezenta o serie de avantaje pentru autorităţile
habsburgice deoarece, în caz de nevoie, se puteau asigura efective importante
cu cheltuieli de echipare, instruire şi întreţinere, minime.
În anul
1769 cele 17 regimente grănicereşti din armata habsburgică au fost încadrate în
rândul regimentelor de line, fiind numerotate în continuarea acestora., de la
60 la 76, după cum urmează:
Comandamentul
General Croat – Districtul Karlstadt:
Regimentul de infanterie nr. 60 – Licca;
Regimentul de infanterie nr. 61 – Ottocac;
Regimentul de infanterie nr. 62 – Ogulin;
Regimentul de infanterie nr. 63 – Szluin;
Comandamentul
General Croat – Districtul Warasdin;
Regimentul de infanterie nr. 64 – Warasdin-Kreuz;
Regimentul de infanterie nr. 65 – Warasdin-St. Georg;
Districtul
Slavonia;
Regimentul de infanterie nr. 66 – Gradiska;
Regimentul de infanterie nr. 67 – Brod;
Regimentul de infanterie nr. 68 – Peterwardein;
Districtul Banal;
Regimentul de infanterie nr. 69 – Banal nr. 1;
Regimentul de infanterie nr. 70 – Banal nr. 2;
Districtul
Banat;
Regimentul de infanterie nr. 71 – Deutsch-Banat;
Regimentul de infanterie nr. 72 – Illyrisch-Banat;
Districtul
Siebenburgen (Transilvania );
Regimentul de infanterie nr. 73 – Szeckler (Secuiesc) nr.
1;
Regimentul de infanterie nr. 74 – Szeckler (Secuiesc) nr.
2;
Regimentul de infanterie nr. 75 – Wallach (Valah) nr. 1;
Regimentul de infanterie nr. 76 – Wallach (Valah) nr.2.
Aceste
unităţi erau organizate după modelul regimentelor de infanterie ungureşti,
fiind compuse din două batalioane operative şi unul de rezervă. Deşi difereau
ca sistem de recrutare, organizare, instruire şi echipare de restul unităţilor
de linie, regimentelor de grăniceri li s-au încredinţat totuşi aceleaşi misiuni
de luptă ca şi celorlalte trupe de infanterie. Ele erau instruite să lupte în
formaţii compacte, în linie sau în coloană, în loc să adopte forme de luptă mai
apropiate de natura serviciului din zona de frontieră: cercetarea, hărţuirea şi ambuscada. Gradul mai redus de instruire,
comparativ cu trupele de linie, se datora faptului că atunci când nu erau de
serviciu pe frontieră grănicerii erau ocupaţi cu activităţile casnice pentru
asigurarea celor necesare traiului, astfel încât rămânea prea puţin timp pentru
însuşirea manevrelor şi mişcărilor în conformitate cu regulamentele infanteriei
din perioada respectivă.
(Foto 1)
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului următor, regimentele grănicereşti au participat la campaniile din
Europa cu batalioane combinate, acestea fiind formate din ostaşi proveniţi din
mai multe regimente, aparţinând de regulă aceluiaşi district militar. În cursul
primei coaliţii împotriva Franţei revoluţionare (1792-1797), au existat puţine trupe
grănicereşti disponibile deoarece acestea suferiseră pierderi importante în
cursul războiului cu Turcia, din 1788-1791.
În aprilie 1793 au fost mobilizate câte trei companii din fiecare din cele două
regimente grănicereşti româneşti din Transilvania (nr. 75 şi nr. 76), pentru a
se forma un batalion combinat, condus de locotenent-colonel Ignaz von Stojanich.
Acesta a fost trimis pe Rinul superior pentru a lupta împotriva trupelor
franceze.
La începutul anului 1796 conflictul dintre Franţa şi
Austria s-a agravat prin numirea generalului Napoleon Bonaparte la comanda
armatei franceze din Italia. În vara anului 1796, trupele franceze au început
asediul cetăţii Mantua, din nordul Italiei, în care se adăpostiseră circa
30.000 de soldaţi austrieci, sub comanda generalului Dagobert Sigmund von Wurmser.
Pentru a întări forţele austriece din
Italia de nord, s-a apelat la regimentele grănicereşti, între care şi la regimentele
româneşti din Ardeal. În august 1796, s-au constituit batalioanele 2 şi 3 combinate
grănicereşti româneşti, compuse din companii provenind de la regimentele
granicereşti româneşti nr. 75 şi 76. Batalionul 2 combinat grăniceresc românesc
era comandat de Graf
Carl Woestenroedt, iar Batalionul 3
combinat grăniceresc românesc, de maiorul Joseph
von Bohatsch (Iosif Bohaciu).
Aceste unități au plecat în marş forţat spre Italia, la 9 septembrie 1796,
respectiv, la 1 octombrie 1796, pentru a participa la luptele împtriva trupelor
franceze.
În noiembrie 1796 armata austriacă a declaşat o nouă ofensivă
pentru despresurarea cetăţii Mantua, pe două direcţii, dinspre est şi dinspre
nord. Coloana austriacă înaintând dinspre est, denumită şi Corpul din Friuli, era
comandată de feldmareşalul Jozsef Alvinczi von Borberek, originar din
Transilvania, de la Vinţu de Jos (Alvinc or Alwintz). Această
coloană a fost atacată din flanc de trupele franceze conduse de generalul Napoleon
Bonaparte. Trupele austriece au apărat flancul stâng al Corpului de Friuli în
localitatea Arcole, pe malul râului Alpone, pe care timp de trei zile diviziile
generalilor francezi André Masséna şi Antoine Augereau s-au străduit să o cucerească.
Obstacolul principal în realizarea acestui obiectiv l-a constituit faimosul pod
peste Alpone, apărat cu eroism de soldaţii armatei imperiale.
Desfăşurarea bătăliei de la Arcole, una din faimoasele victorii
tactice şi strategice obţinute de Napoleon Bonaparte în cursul campaniei sale
din Italia, este binecunoscută şi a fost prezentată şi analizată în detaliu în
numeroase studii de mare valoare publicate de-a lungul timpului. În general
aceste studii au detaliat acţiunile trupelor franceze şi mai puţin cele ale
armatei imperiale austriece. Unul dintre momentele cele mai dramatice ale
bătăliei l-a reprezentat încercarea de traversare a podului peste râul Alpone,
în care s-a implicat chiar comandatul şef al armatei franceze. Imaginea generalului Bonaparte cu drapelul în
mână, aflat în fruntea trupelor sale,
încercând să le însufleţească prin exemplul său personal, a fost
puternic mediatizată prin numeroase lucrări de artă, tablourile lui Jean
Antoine Baron Gros şi Horace Vernet, diferite gravuri şi ilustraţii. (Foto 2,
3)
În aproape toate lucrările străine consultate, scrise
încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se afirmă că trupele austriece
destinate apărării podului de la Arcole erau compuse din două batalioane
grănicereşti croate, provenite, din districtele grănicereşti Karlovac
(Karlstadt), Varaždin (Warasdin), Slavonia sau Banal.
Însă istoriografia românească este unanimă în a considera
că luptele de la podul de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, sunt o dovadă şi
o afirmare a vitejiei ostaşilor români din unităţile grănicereşti din
Transilvania, care ar fi respins cu eroism atacurile repetate ale francezilor, comandaţi
la un moment dat chiar de generalul Napoleon Bonaparte, salvând astfel armata
imperială de la dezastru.
Se pare că sursa iniţială a acestor relatări se află în studiul
lui George Bariţiu, Istoria regimentului II-lea românesc graniţariu
transilvanu, publicat la Braşov, în 1874. De aici ideea a fost preluată de
George Coşbuc în al său faimos articol, Românii ţinând drumul lui Napoleon, publicat
în “Universul literar”, din 1902 şi ulterior
de majoritatea istoricilor români, din păcate fără a se mai verifica
autenticitatea informaţiei.
Interesant este că George Bariţiu numeşte în permanenţă confruntarea
din 15-17 noiembrie l796, bătălia de la Areda Veneţiei şi nu Arcole (sau Arcola),
aşa cum a fost denumită în toate studiile şi lucrările austriece. Poate că
Bariţiu s-a referit la faptul că batalioanele grănicereşti româneşti au luptat
în regiunea Veneţiei. Primul care a asociat Areda Veneţiei cu Arcole a fost
George Coşbuc, în articolul mai sus menţionat. Afirmaţia a
fost, ulterior, preluată ca atare, de numeroşi alţi autori români, care au
asociat Arcole cu faptele de arme ale grănicerilor năsăudeni, ignorând, ca şi
Goerge Bariţiu, că jumătate din grănicerii care au luptat în 1796 în Italia de
nord proveneau din Regimentul I grăniceresc de la Orlat. În lipsa unei
elementare documentări, s-a făcut probabil confuzie între Batalionul 2 combinat
grăniceresc românesc şi Regimentul II grăniceresc românesc nr. 76, de la
Năsăud.
Ce a stat însă la baza articolului realizat de George
Bariţiu? Se pare că acesta a consultat mai multe materiale documentare, în primul rând monografia
Regimentului II de graniţă român, realizată
pe la 1867 de căpitanul austriac Karl
Klein. Până de curând, conţinutul acestei lucrări, aflată în stadiul de manuscris, a rămas necunoscută majorităţii specialiştilor români.
Istoricii Adrian Onofreiu şi Ion Bolovan, din Cluj, au marele merit de a fi publicat pentru prima
dată, în două ediţii succesive, manuscrisul ofiţerului austriac, în varianta
tradusă şi comentată, aducând astfel în circuitul ştiinţific această primă monografie
cunoscută privind istoricul regimentului grăniceresc din Năsăud. Aşa cum
semnalează cei doi autori în prefaţa lucrării, există indicii că George Bariţiu
ar fi văzut şi utilizat manuscrisul lui Karl Klein, preluând integral pasaje
întregi din respectiva lucrare.
Condeiul de scriitor al lui George Bariţiu a înfrumuseţat şi a dat o notă
dramatică relatării luptelor de la podul peste râul Alpone. Rămâne însă
chestiunea corectitudinii textului lui Karl Klein, care a stat la baza tuturor
lucrărilor despre istoricul regimentelor grănicereşti transilvănene, publicate
ulterior la noi.
Căpitanul Karl Klein, a fost ofiţer în “Regimentul de
infanterie K.u.K.
Nr. 50, mare duce de Baden”. Această unitate era continuatoarea tradiţiilor
Regimentului II grăniceresc românesc Nr. 17, desfiinţat alături de celelalte
regimente grănicereşti transilvane în anul 1851. Karl Klein provenea dintr-o
familie germană din Bucovina, fiind un fervent susţinător al monarhiei
habsurgice. Intrat încă de tânăr ca voluntar în Regimentul II grăniceresc
românesc Nr. 17, în august 1848, în timpul crizei declanşate în Imperiu de
Revoluţia maghiară, Karl Klein a fost promovat ofiţer după numai câteva luni.
El a fost impresionat de atitudinea românilor din regimentele grănicereşti din
Transilvania care, spre deosebire de regimentele grănicereşti secuieşti, au
refuzat să se alăture forţelor revoluţionare maghiare aflate în luptă împotriva
armatei imperiale şi au rămas fidele împăratului Austriei. Fireşte că decizia
românilor ardeleni de a nu se alătura revoluţiei maghiare, ba chiar de a lupta
contra trupelor de honvezi, nu era dictată de dragostea pentriu împărat şi
monarhia habsburgică, ci de faptul că românii, la fel ca alte naţionalităţi din
imperiul austriac, au văzut în revoluţia maghiară pericolul anulării
identităţii naţionale şi pierderii drepturilor acordate de autorităţile
habsburgice. Karl Klein a participat în cadrul regimentului românesc la toate
operaţiunile militare desfăşurate în Transilvania şi în afara ei, timp în care
s-a convins de calităţile ostăşeşti ale grănicerilor români şi a fost
impresionat de loialitatea pe care aceştia o arătau faţă de împărat, prin
contrast cu militarii din unităţile ungureşti. După încheierea evenimentelor din
1848-49, Karl Klein va rămâne în cadrul Regimentului II grăniceresc românesc
Nr. 17, iar după desfiinţarea acestuia, în Regimentul de infanterie K.u.k. Nr.
50.
Ca urmare a distrugerii arhivei regimentului în cursul evenimentelor din
1848-49, fruntaşii comunităţilor româneşti din zona Năsăudului au încurajat
redactarea unei istorii a celui de-al II-lea Regiment grăniceresc românesc Nr.
17. La mijlocul celui de-al şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea, Karl
Klein a început realizarea unei monografii a acestei unităţi, intitulată “Istoria
de arme a Regimentului cezaro-crăiesc grăniceresc de infanterie nr. 17 naţional
român transilvănean”.
Recent, istoricul Mihai Georgiţă a descoperit o altă
istorie a regimentului năsăudean, scrisă de un autor necunoscut, anterioară
celei redactate de Karl Klein, dar oarecum similară ca structură.
Revenind la monografia lui Karl Klein, aceasta constituie
un document deosebit de important privind istoricul regimentului grăniceresc
năsăudean. Totuşi Klein nu indică sursele care au stat la baza relatărilor
sale şi utilizează un stil “literar” în relatarea evenimentelor, incluzând
fraze şi citate menite să confere dramatism prezentării, neconforme cu o
lucrare ştiinţifică. Credibilitatea afirmaţiilor lui Klein referitoare la
participarea grănicerilor români la luptele de la Arcole, eveniment produs cu
70 de ani mai înainte, este îndoielnică dacă avem în vedere modul îndoielnic în
care acesta prezintă evenimente mult mai recente, contemporane autorului cum ar
fi “faptele de eroism” înfăptuite de ostaşii români din Regimentul de
infanterie K.u.K. nr. 50, continuatorul tradiţiilor Regimentului grăniceresc
valah de la Năsăud, în bătălia de la Custoza, din 24 iunie 1866. Astfel, plutonierul
Nicolae Blebea, rănit de 2 ori succesiv în braţul drept, îşi dădea ultima suflare "spunând că se bucură să întâmpine o moarte
de erou pentru împăratul şi pentru patria sa". În acelaşi context era
prezentat cazul soldatului Ion Moka care, după ce ar fi fost lovit de 3 gloanţe
în piept "şi-a smuls mantaua, a arătat rănile camarazilor săi şi a strigat: <Trăiască
împăratul nostru, sunt mândru să fi primit aceste răni pentru el, deoarece
suntem victorioşi şi eu am contribuit la aceasta.>” Ultimele sale
cuvinte ar fi fost: “Nu mai pot, aceasta
este singura mea durere.”. Astfel de
relatări, puţin credibile, pun sub semnul întrebării şi afirmaţiile
lui Karl Klein legate de lupta de la Arcole, inclusiv faptul că grănicerii
români ar fi strigat : “Puşcaţi, puşcaţi
vitejilor!” în timp ce trăgeau asupra grenadierilor francezi care încercau
să traverseze podul.
Stilul emfatic în care Karl Klein prezintă întâmplări ale trecutului, în
spiritul povestirilor patriotice care arătau ataşamentul şi devoţiunea cu care
naţiunile componente ale imperiului habsburgic se sacrificau pentru apărarea tronului
şi a dinastiei, spre a servi de exemplu mobilizator generaţiilor contemporane, era
destul de uzitat în epocă, mai ales în condiţiile în care după 1867 unitatea
imperiului fusese puternic zdruncinată prin crearea dualismului austro-ungar. Având
în vedere că arhiva Regimentului grăniceresc de la Năsăud a ars în timpul
evenimentelor din 1848-49, nu ştim pe ce documente, altele decât cele din
arhivele armatei imperiale, s-a bazat
Karl Klein când a redactat lucrarea sa.
Sunt şi alte elemente care ridică semne de întrebare
asupra corectitudinii relatării lui Klein. Deşi pentru participarea
Batalionului I combinat grăniceresc românesc
la campania de pe Rin, din anii 1793-1796, Karl Klein dă detalii deosebit de minuţioase
legate de o multitudine de mişcări şi acţiuni ale subunităţilor grănicerilor
români, uneori chiar şi amănunte privind acţiunile individuale ale unor soldaţi
sau ofiţeri, pentru participarea batalioanelor 2 şi 3 combinate grănicereşti la
campania din Italia informaţiile sunt destul de confuze şi nu se poate înţelege
cu exactitate când şi unde anume au luptat ostașii acestor unități în zilele de
15-17 noiembrie 1796.
Chiar şi în privinţa numelor ostaşilor căzuţi se ridică
semne de întrebare. Spre pildă, despre căpitanul Clococean, din regimentul
grăniceresc de la Orlat, Klein afirmă că ar fi continuat să lupte şi să conducă
trupele şi după ce ar fi fost rănit de două focuri de armă, fiind ulterior
recompensat de împăratul Francisc I prin primirea copiilor săi la Academia
Militară de la Wien-Neustadt.
Însă istoricii Alexandru Bucur şi Cornel Lupea, în excelenta lor lucrare despre
ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, afirmă că acesta ar
fi intrat în armată abia în anul următor, în 1797, cu gradul de sublocotenent
şi că ar fi fost într-adevăr recompensat de împărat, însă pentru eroismul
dovedit în campania din 1805.
În textul lui Klein se mai face afirmaţia că generalul-maior
Anton Lipthay de Kisfalud, care comanda o brigadă din cadrul corpului de armată
austriac din Friuli, ar fi lăudat
printr-un ordin de zi vitejia românilor din Batalionul 2 combinat grăniceresc,
comandaţi de căpitanul Meheşi, în luptele purtate la 30 octombrie 1796, în zona Veneţiei.
În realitate, generalul Lipthay
se referea la transilvănenii din Regimentul de infanterie K.u.k. Nr. 51
“Spleny”, din Cluj, care luptaseră cu eroism pe 8 noiembrie 1796 la Fontaniva, pentru apărarea podului peste râul Brenta şi nu la transilvănenii din batalioanele
combinate grănicereşti româneşti de la Arcole.
Există multe alte inadvertenţe şi afirmaţii inexacte în lucrarea lui Karl
Klein, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra relatării corectite a evenimentelor în
general, inclusiv în privinţa participării grănicerilor români la luptele de la
Arcole. Stabilirea gradului de veridicitate a monografiei realizate de Karl Klein constituie o
chestiune extrem de importantă dat fiind că este cea mai veche sursă primară de informaţii pentru studiile
şi lucrările româneşti dedicate grănicerilor transilvăneni. Din păcate
majoritatea istoricilor români s-au mulţumit să preia informaţiile referitoare
la grănicerii ardeleni de pe filiera Klein-Bariţiu-Coşbuc, în mod mecanic, fără
o minimă verificare a acestora.
Un autor des invocat de istorici, în sprijinul afirmaţiei
că grănicerii români ardeleni ar fi participat la luptele de la Arcole, este Gustav
Ritter Amon von Treuenfest. Acesta a realizat în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea două monografii ale regimentelor 46 şi 50 inf. K.u.k.., unităţi care,
după 1851, continuau tradiţiile regimentelor grănicereşti româneşti din
Transilvania. Lucrările sunt importante şi aduc multe informaţii interesante,
însă unele pasaje sunt preluate integral din alte lucrări, fără a se cita acest
lucru. Referitor la luptele de la Arcole, Treunfest a preluat în totalitate textul
manuscrisului lui Karl Klein, inclusiv detaliile mai expresive, cum ar fi strigătul:
“Puschkatz! Puschkatz! Vitiazulor!”.[sic!]
La începutul secolului al XX-lea, istoricul Nestor Şimon (1862-1915),
referindu-se la lucrarea lui Treunfest din 1882, afirma că "peste tot Treuenfest nu citează nici un op istoric de care s-a
folosit în lucrarea acestei istorii nici arhiva de unde a folosit şi decopiat
documentele pre care le înşiră...După cât am putut eu să-l urmăresc am aflat că
afară de alte documente, o parte însemnată din istoria mai nouă a scris-o din
cărţi deja tipărite şi în unele locuri a decopiat din cuvânt în cuvânt fără de
a cita de unde scrie". Nestor Şimon mai afirma
că Treuenfest a copiat fără să citeze pasaje întregi din lucrarea lui Fr.
Vanicek dedicată graniţei militare austriece, Specialgeschichte der Militargrenze, Wien, 1875, precum şi din alte
cărţi.
În concluzie, nici lucrările istoricului austriac Gustav
Ritter Amon von Treuenfest, ale căror capitole referitoare la Bătălia de la
Arcole sunt practic copiate cuvânt cu cuvânt din manuscrisul lui Karl Klein, nu
constituie o dovadă şi un argument în susţinerea participării grănicerilor
români la luptele pentru apărarea podului de la Arcole.
Să vedem acum studiile dedicate Bătăliei de la Arcole, realizate de autori
străini, în care nu se menţioneză în nici un fel participarea grănicerilor
români din Transilvania.
Cea mai veche lucrare consultată este studiul realizat de
căpitanul J.B. Schels,
Die Schlacht bei Arcole, am 15, 16 und 17 November 1796, publicat în revista oficială a armatei
austrieice “Oesterreichische Militärische Zeitschrift”, în anul 1829. Articolul
ofiţerului austriac se întinde pe circa 70 de pagini şi este dedicat exclusiv
luptelor de la Arcole, beneficiind de un aparat critic consistent. Însă deşi
prezintă cu lux de amănunte desfăşurarea ostilităţilor, în toate cazurile în
care se referă la trupele austriece care apărau podul de la Arcole, este menționată
doar existenţa batalioanelor grănicereşti croate, fără a indica cu precizie
denumirea acestora. Studiul este deosebit de serios şi detaliat, fiind publicat
într-un periodic oficial al armatei austriece, la doar 33 de ani de la evenimente, însă nu există nici
o referire la batalionele grănicereşti româneşti.
O sursă documentară de referinţă privind istoricul
trupelor grănicereşti din monarhia habsburgică este lucrarea în patru volume a
lui Fr. Vanicek, intitulată: Specialgeschichte der Militärgrenze aus
Originalquellen und Quellenwerken Geschöpft (Istoria specială a Graniţei
Militare după izvoare originale şi lucrări de referinţă), tipărită la Viena,
în 1875, sub auspiciile “Înaltelor imprimerii ale statutului, imperiale şi regale. Acest studiu este special dedicat istoricului trupelor grănicereşti din imperiul habsburgic,
autorul a acordând o atenţie deosebită componenţei şi participării unităţilor
de Grenzeri la diferite campanii, inclusiv în Bătălia de la Arcole, din 15-17
noiembrie 1796.
În volumul IV al lucrării, unde este prezentată campania
din Italia, din toamna anului 1796 și participarea batalioanelor grănicereşti
la bătălia de la Arcole, Vanicek afirmă că pe data de 15 noiembrie 1796, în satul Arcole se aflau dislocate doar
batalioanele al 4-lea şi al 5-lea grănicereşti combinate din Banat, precum
şi al 4-lea batalion grăniceresc combinat
din regiunea Banal (Croaţia). Două batalioane erau dispuse chiar în
Arcole, iar al treilea era plasat de-a lungul cursului râului Alpone. Un alt batalion grăniceresc, al 4-lea
Warasdiner-Szlui, se afla la San Bonifacio, la nord de Arcole.
Toate aceste unităţi, împreună cu un escadron de husari, formau brigada
colonelului Joseph Graf von Brigido.
La luptele din 15-17 noiembrie 1796 au participat, în
diferite faze ale bătăliei, circa 10 batalioane grănicereşti, majoritatea
croate, pierderile acestora ridicându-se 225 ostaşi ucişi, 561 răniţi şi 2541
prizonieri. Dintre aceştia, 743 aparţineau Batalionului al 5-lea Warasdiner
Karlstädter şi 390 Batalionului al 3-lea din Banal. Este de notat faptul că deși
Fr. Vanicek prezintă pe larg participarea unităților grănicereşti româneşti la
luptele din Germania din 1793-1797 şi, ulterior, la cele din nordul Italiei,
din ianuarie-februarie 1797 (bătălia de la Rivoli), nu se face nici o referire la participarea respectivelor batalioane
grănicereşti româneşti, nr. 2 şi nr. 3, la luptele din noiembrie 1796. Se poate trage deci concluzia că aceste
unităţi nu se găseau la acea dată în componenţa Corpului de Friuli a
feldmareşalului Joseph Alvinczi.
Nici în lucrarea lui Andreas Graf Thürheim,
Gedenkblätter aus der Kriegsgeschichte der K. K. Oesterreichischen Armee, publicată la Viena în anul 1880, în care se prezintă
istoricul regimentelor armatei habsburgice, nu se face nici o referire la
participarea batalioanelor granicereşti româneşti la campania din Italia de
nord, din noiembrie 1796. Dat fiind că regimentele grănicereşti din
Transilvania au fost transformate în 1851 în regimente de infanterie de linie, istoricul
acestor unităţi poate fi găsit la capitolele dedicate Regimentului de
infanterie K.u.K. nr. 46 (fost Reg. I grăniceresc românesc, de la Orlat)
şi Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 50 (fost Reg. II grăniceresc
românesc, de la Năsăud). Ca şi în cazul lucrărilor amintite anterior, în cartea lui Thürheim nu
pomeneşte decât de luptele din Germania ale Batalionului 1 combinat grăniceresc
românesc. Luptele din Italia de Nord, inclusiv
cea de Arcole, nu au fost considerate importante şi deci nu au fost menţionate.
În schimb, în paginile dedicate istoricului
Regimentului de infanterie K.u.K.
Nr. 51 „Spleny” (Regimentul transilvănean),
este menţionată importanta luptă de la Fontaniva din 6 noiembrie 1796
(de pe râul Brenta), unde ardelenii au dat un greu tribut de sânge.
Credem că dacă Grenzerii români din
batalioanele grănicereşti româneşti combinate nr. 2 şi 3 ar fi participat cu
adevărat la o bătălie de importanţa celei de la Arcole, această faptă de arme ar
fi trebuit să fie menţionată şi în lucrarea lui Thürheim. Precizăm că
Andreas Graf Thürheim era un istoric reputat în epocă (la 1880) fiind autor al mai
multor lucrări de istorie militară publicate la prestigioasa editură militară
austriacă, “Verlag der Buchhandlung
für Militär-Literatur „Karl Prochaska”.
Din păcate nici într-un alt studiu dedicat regimentelor
de graniţă habsburgice, realizată de Dr.
J. H. Schwicker, Geschichte der Osterreichen Militärgrenze, în anul
1883, nu se dau detalii privind unităţile grănicereşti participante la luptele
de la Arcole, din 15-17 nov. 1796. În lucrare se enumeră doar batalioanele grănicereşti
participante la campania anului 1796, în Germania şi Italia, fiind amintite la
sfârşit şi cele trei batalioane combinate transilvănene româneşti, fără a se
preciza când au ajuns acestea în teatrul de operaţii şi la ce lupte au luat
parte. La pagina următoare se aminteşte de cele trei bătălii importante ale
ofensivei feldmareşalului Alvinczi: Brenta/Fontaniva (6 nov.), Caldiero (12
nov.) şi Arcole (15-17 nov.), dar nu se precizează unităţile grănicereşti implicate
în lupte. Capitolul se încheie doar cu aprecierea generală că unităţile
grănicereşti s-au acoperit de glorie în luptele de la podul de la Arcole...
O lucrare interesantă referitoare la istoricul
regimentelor grănicereşti din Ardeal este cea realizată de Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul
regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943.
Cartea este importantă prin aceea că publică integral „Cronica Jinei” scrisă de căpitanul K.u. K. Constantin Stezar, la
Sibiu în 1899. Acesta a redactat o cronică a comunei grănicereşti Jina,
care avea o populaţie destul de numeroasă, fiind singura comună din districtul
grăniceresc care putea forma, de una singură, o companie întreagă a
Regimentului I grăniceresc valah. Autorul afirmă că în lipsa arhivei
oficiale a regimentului, care s-a transmis la Sibiu atunci când unitatea s-a
disfiinţat în 1851 şi care s-a „cam risipit”, a adunat „material
ajutătoriu” de „ici şi colea, parte în arhive, parte în alte locuri şi
cancelarii, acte oficioase de toată încrederea” pentru a face o istorie cât mai
corectă a comunei sale. Referitor la campaniile purtate de grănicerii ardeleni,
Stezar prezintă corect înfiinţarea Batalionului 1 combinat grăniceresc în 1792,
compus din câte trei companii de la regimentele I şi II româneşti ardelene,
precum şi înfiinţarea batalioanelor combinate 2 şi 3 , în septembrie
1796, dar nu aminteşte nimic de bătălia
de la Arcole, deşi în alte cazuri au fost indicate bătăliile importante
şi menţionaţi ostaşii care s-au evidenţiat în luptă. Trebuie reamintit faptul
că în batalioanele combinate grănicereşti participante la campaniile din
Germania şi din Italia de nord, jumătate din efective proveneau din Regimentul
grăniceresc de la Orlat iar participarea grănicerilor din acest regiment la
luptele de la Arcole, ar fi trebuit menţionată de căpitanul Stezar în cronica
sa.
Nici în lucrările mai recente referitoare la bătălia de
la Arcole nu se spune nimic despre prezenţa unităţilor de Grenzeri români, din
Transilvania. Impresionantul studiu realizat de
britanicul Martin Boycott-Brown, The road to Rivoli. Napoleon's first
campaign, publicat în anul 2001, analizează pe parcursul a 560 de pagini,
într-un mod extrem de serios şi aprofundat, cu un aparat critic bogat, campania
din Italia a generalului Bonaparte, care l-a făcut faimos şi a creat premizele
uimitoarei sale cariere politice şi militare de mai târziu.
Cum era de aşteptat, lucrarea acordă o importantă atenţie ofensivei
feldmareşalului Alvinczi, din noiembrie 1796, soldată cu bătălia de la Arcole,
din 15-17 noiembrie 1796. În text nu
există nici o referire la batalioanele grănicereşti româneşti, în schimb
se menţionează de mai multe ori batalioanele de Grenzeri croate aflate în
dispozitivul de la Arcole, precum şi Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51
„Spleny”. Boycott-Brown a avut acces la importante surse de arhivă austriece
dar nu a simţit nevoia să dezmintă informaţia potrivit căreia Arcole era apărat
de „two Croat Battalions and two guns”.
În schimb toate studiile militare străine, mai puţin cele
româneşti, care au abordat campania din Italia de nord, din toamna anului 1796,
menţionează o altă remarcabilă faptă de arme la care şi-au adus contribuţia
ostaşi români din cadrul armatei habsburgice. În cadrul ofensivei
feldmareşalului Alvinczi împotriva diviziei generalului francez Massena, a avut
loc o primă confruntare importantă, în data de 6 noiembrie 1796, pe un front
larg care cuprindea localităţile Bassano si Fontaniva, ambele situate pe râul
Brenta. De fapt lupta cea mai importantă s-a dat la Fontaniva, unde
batalioanele 2 şi 3 din
Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”, denumit şi “Regimentul Transilvănean”,
cu componenţă majoritar românească, din cadrul brigăzii comandate de generalul-maior
Anton Lipthay de Kisfalud, a rezistat cu eroism la nu mai puţin de 10 atacuri
date de trupele lui Massena, cu grele pierderi de ambele părţi, apărând podul peste râul Brenta.
În această bătălie, rămasă necunoscută în istoriografia românească, Regimentul
de infanterie K.u.K. nr. 51 a pierdut 1 ofiţer mort şi 8 răniţi, 161 soldaţi
morţi şi 416 răniţi şi 80 prizonieri, deci un total de 9 ofiţeri şi 657 trupă
scoşi din luptă, înainte de a fi înlocuiţi de infanteriştii din Reg. 4
„Deutschmaister”, cu care formau brigadă.
Aceasta este fapta de arme care a generat afirmaţiile
laudative ale generalului-maior Lipthay, care aşa cum am mai amintit (vezi
nota: 23), se refereau la faptele de arme ale Regimentului de infanterie K.u.K.
nr. 51 „Spleny”, din 6 noiembrie 1796, de la Fontaniva şi nu ale batalioanelor
grănicereşti româneşti, care ar fi luptat zece zile mai târziu la Arcole, ceea
ce confirmă, odată în plus, inexactitatea textului lui Karl Klein şi a
lucrărilor de istorie derivate din aceasta.
Interesant este faptul că Regimentului de infanterie
K.u.K. nr. 51 „Spleny” a luptat şi la Arcole,
pe 15-17 octombrie 1796, aflându-se în flancul drept al dispozitivului
austriac, fapt confirmat de toate studiile şi monografiile străine.
În nord, de cealaltă parte a râului Alpone se aflau brigăzile austriece
Gavasini şi Brabeck, care formau divizia generalului marchiz Giovani Provera.
În cadrul brigăzii comandate de colonelul conte Alois von Gavasini se afla Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51
„Spleny”, mai sus menţionat. După acţiunea eroică de la Fontaniva, acest
regiment a luptat cu bravură şi la Arcole, pe flancul nordic, ocupând satul Belfiore
Di Porcile, unde a respins trupele diviziei Augerau, în timp ce batalioanele
grănicereşti de la Arcole, în rândul cărora nu se confirmă prezenţa românilor,
apărau podul peste Alpone împotriva atacurilor trupelor diviziei lui
Massena..
Din păcate, în istoriografia românească au pătruns şi
alte informaţii eronate privind
participarea grănicerilor transilvăneni români la luptele din nordul Italiei, cu
precădere în confruntarea de la Arcole, aşa cum este relatarea despre “soldaţii
Dayma”. Această legendă a fost iniţial lansată de scriitorul Valentin Borda, care, într-o lucrare din anii 1980 afirma
că în luptele de la Arcole soldaţii români ardeleni din armata austriacă, rămaşi fără muniţie,
apucau puştile de ţeavă, ca pe nişte ghioage improvizate şi porneau la atac cu
strigătul de luptă “Dă-i mă! Dă-i mă!”. Acest strigăt, care i-ar fi terorizat
pe francezi, ar fi fost transcris de aceştia ca “dayma”, de unde şi apelativul
de “soldaţi dayma”. Această informaţie fantezistă a fost chiar confirmată de
istoricul Leonard Horvath, care într-un interviu afirma: “prima atestare a
soldatilor dayma este cea din batalia de la Arcolli [sic!]. Aici, armata
austriacă a rămas fără muniţie şi s-a retras. Regimentele [sic!] grăniceresti
româneşti au rămas, ca trupe de sacrificiu, să acopere retragerea armatei
imperiale. Napoleon a fost nevoit să intre el însuşi în luptă ca să îi învinga
pe ardeleni”. Fără comentarii…
O altă legendă, a cărei sursă este
necunoscută dar care este foarte des invocată, afirmă că generalul Bonaparte,
impresionat de rezistenţa opusă trupelor franceze la podul de la Arcole, ar fi lăudat
în
raportul pe care l-a expediat direct de pe câmpul de luptă Directoratului
Republicii „vitejia diabolică a batalionului de nemţi” peste care nu a putut
trece. Se spune că generalul francez ar fi exclamat, către statul său major:
„De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”. Şi totuşi Napoleon Bonaparte ştia ce fel de trupe are în faţă. În
memoriile sale dictate în tmpul captivităţii din insula Sfânta-Elena, face
referire de mai multe ori la batalioanele de croaţi care apărau podul de la
Arcole. Deci nici în acest caz legenda
nu se confirmă.
Concluzionând, se poate afirma că într-adevăr, au luptat
ostaşi români în bătălia de la Arcole, dar nu din batalioanele combinate grănicereşti,
ci din rândul trupelor de linie, faimosul Regiment de infanterie K.u.K. nr. 51
„Spleny”. După numai 4 ani, în bătălia de la Marengo, din 14 iunie 1800, acest
regiment format, așa cum am mai precizat, în majoritate din români ardeleni, se
acoperea de glorie înfruntând garda consulară franceză, fapt menţionat de
majoritatea lucrărilor de istorie străine dar, din păcate, complet ignorat de
istoriografia românească. Se pare că, impresionați de impetuozitatea cu care
ostaşii din Regimentul “Spleny” au atacat garda franceză, aceştia ar fi fost supranumiţi
“La Légion Infernale”.
Dar poate şi acesta este tot o legendă.
Evident că subiectul prezenţei Grenzerilor români la
Arcole şi în alte bătălii din nordul Italiei, din toamna anului 1796, rămâne deschis... Noi am vrut doar să semnalăm
faptul că lucrările şi articolele româneşti care în ultimii 150 de ani au
prezentat cu lux de amănunte şi au elogiat vitejia românilor la podul de peste
râul Alpone, sunt discutabile în absenţa unor surse străine credibile, în
primul rând austriece, care să confirme acest fapt... Suntem convinşi de
spiritul combativ al ostaşilor români ardeleni, cu nimic mai prejos decât al
altor naţii, dar credem că faptele trebuiesc prezentate corect, fără exagerări
retorice. Ar trebui poate evidenţiat şi eroismul altor "cătane"
române din fosta armată habsburgică, ale căror fapte de arme sunt mai puțin
cunoscute sau chiar cu totul ignorate de istoriografia românească. Scriitorii
şi oamenii politici, aşa cum au fost George Bariţiu, George Coşbuc sau, mai
recent, Valentin Borda şi Cristian Negrea, animaţi de patriotism, au prezentat,
în conjucturi istorice diverse, vitejia ostaşilor români din Transilvania, în
momente decisive ale istoriei universale, confruntându-se cu personalităţi istorice
remarcabile, precum Napoleon Bonaparte, căruia i-au trezit admirația. Este
rolul istoricilor de profesie, să verifice aceste afirmaţii, să le confirme sau
să le infirme dacă este cazul şi să evidenţieze şi alte momente importante
privind istoria militară a românilor transilvăneni, mai puţin sau deloc
cunoscute publicului românesc.
Ibidem, p.
36. Iată comparativ textul lui George
Bariţiu: „...Trei dile intregi, dein diori pàna sér’a tardiu,
batalionulu romanescu nu numai a respinsu cu neauditu curagiu si constantia
tóte atacurile si asalturile franciloru, ci a si luatu in captivitate 350 dein
ei. In acea batalia crunta si inversiunata capitanii Mehesiu et Nemesiu (totu
romanu,dein famili’a transilvana a Nemesienilor) s’au distinsu intre toti
cei-lalti oficiari, atàtu prin presenti’a loru de spiritu, càtu si prin
incuragiarea ostasiloru in dulcea loru limba materna,strigandu-le in fie-care
mmentu de crisa : "Nu ve lasati fetiori,odata si bine fetiori,
inainte bravii mei,trageti bine, in carne baieti, dà pe mórte, nu crutià".
In acelea trei dile au remasu dein batalionu, capitanulu Lange cu 45 fetiori
ajunsera in captivitate ; dein cei raniti greu au moritu in càteva dile
260,si asia apararea podului a costatu viéti’a la 395 de osta ;i
romani ! dara positiunea fu tienuta, podulu aparatu si armat’a imperiale
salvata. Cei carii luptasera immediatu la capulu podului, au fostu stegariulu
Reu, sergentulu Gavriilu si ductorulu (Führer) Hertzeg ce cetisórele loru,
preste care francii n’au potutu trece cu nici unu pretiu...”, şi apoi textul lui Karl
Klein: “...Cel de al doilea batalion
român împreună cu un batalion croat aflat de asemenea la pod, au deschis acum
un foc intens de bătaie, în urma căruia coloanele inamice au fost de două ori
respinse. ...
„Puşcaţi, puşcaţi
Vitejilor” strigau însă ofiţerii batalionului şi o ploaie înspăimântătoare de
plumbi i-au zdrobit pe grenadieri…
În această luptă glorioasă de trei zile au rămas morţi din ambele
batalioane române căpitanul Wagner şi 135 oameni: căpitanii Clococean, Meheşi,
Horvath, locotenenţii Schmidt şi Bob, apoi stegarul Rău au fost grav răniţi;
căpitanul Lange şi 45 de oameni au căzut prizonieri; din 635 de răniţi grav şi
uşor au murit după câteva zile căpitanul Clococean şi 259 de oameni, astfel că
această luptă de trei zile a costat viaţa a 395 de grăniceri români, dar armata
imperială a fost salvată de la încercuire...”.
Cristian Negrea, Un grup de soldaţi români l-au oprit pe Napoleon la Arcole, în “Historia”, Nr. 11/2009, p.
