„Trei prozatori dobrogeni” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Trei prozatori dobrogeni, „Tomis”, Constanța, 1994, februarie

În ciuda obstacolelor culturale pe care le implică tranziția către economia de piață, geografia literară a ținutului dintre Dunăre și mare se îmbogățește cu noi repere scriitoricești, realitate ce te îmbie să-l parafrazezi fără nici un fel de emfază pe cronicar cum că „nasc și în Dobrogea oameni”, editurile de la Pontul Euxin făcându-și și ele o datorie de onoare de a moși aceste veniri pe lume postdecembriste.

Spațiul dobrogean e prea încărcat de istorie și de mirajul stepei ca descifrarea lui să poată fi vreodată epuizată. Un plonjon cu un veac îl face Florica Stanciu cu romanul Umbre la fereastra cetății (Europolis, 1993). Acțiunea trepidantă, rocambolesc-picarescă, fie a celor trei militari veniți în misiune secretă, fie a lui Marcu Z., tânăr farmacist care își caută sora refugiată aici deoarece logodnicul ei omorâse un rival într-un duel, alternează cumpătat cu evocările socio-politice și îndeosebi etnografice, cartea delectând și instruind în egală măsură.

Farmacistul, devenit etnograf al Dobrogei, ca altădată Ion Ionescu de la Brad, își va afla sora și cumnatul stabiliți în Cogealac, sat nemțesc pe atunci, și se stabilește și el aici. Însă nu peste mult timp vor fi atacați de o bandă feroce de tâlhari, cum erau destule în acea Dobroge turcită, încurajați de stăpânirea care închidea foarte ușor ochii la fărădelegile răufăcătorilor aducători de peșcheșuri copioase. Farmacistului i se taie limba, stăpânii casei sunt masacrați, iar copiii lor luați în robie. De aici încolo, firul epic al acestei povești de groază se va înnoda de a celor trei militari, care, dându-se drept negustori pașnici, studiau Dobrogea pentru ca atunci când războiul, inevitabil, de neatârnare se va declanșa, armatele române să nu lupte pe un teren total necunoscut. Adevărați muschetari, Costea, Gore și Ion vor aneantiza banda fraților Itoff și, prin mai multe peripeții, îi vor repune în drepturi pe cei doi orfani și pe unchiul lor. O poveste de dragoste se întrevede între tânărul Gore și Maria, love-story cu happy-end, situată la antipodul celei dintre Așchime, fiul comandantului turc din Babadag. și nu mai puțin frumoasa cercheză Ghiulfem, sfârșită tragic, pe fondul unui îndelungat conflict etnic, în timpul unei serbări a cărei descriere constituie una dintre cele mai frumoase pagini ale cărții Floricăi Stanciu.

Situată la confluența organică dintre o temeinică documentație etnografică, folclorică, geografică și istorică și ficțiunea romanescă, cartea Floricăi Stanciu devine o mărturie de referință despre dârzenia românilor în fața vitregiilor istoriei de pe cât de întinsele pe atât de zbuciumatele meleaguri dobrogene.

*

Romanul Raport de gardă (Muntenia, 1993) al lui Nicolae Necula te face să te gândești la un proces de reabilitare a lui Charles Bovary, încarnat aici de chirurgul Mihai Strîmbeanu care, ca medic, se îndrăgostește și se căsătorește rapid cu o pacientă, Ileana, studentă în anul II la medicină. Narațiunea începe cu o operație în timpul căreia medicul descoperă sub bisturiu pe aceea de care se despărțise cu 10 ani în urmă și care, demnă urmașă a celebrei eroine flaubertiene, își făcuse de cap mai mult decât lamentabil. Nu și-a revenit bine din convalescență și Emma bucureșteană vrea să adauge la palmaresul cuceririlor ei erotice chiar pe fostul ei soț, medic exemplar din punct de vedere profesional și exercitându-și profesia într-un spital de provincie din zona Prahovei. Între timp, Mihai Strîmbeanu o cunoscuse și „compătimea” cu ea, în afara oricăror obligații, „doar ca mijloc de igienă fizică și afectivă”, pe asistenta șefă din secția sa, Silvia Veștea, văduva unui aviator mort nu de mult într-un stupid accident de zbor. Asistenta tocmai rămăsese însărcinată și, sfătuită de ai săi, se hotărăște să-și păstreze copilul, însă medicul nu va afla decât în finalul cărții acest detaliu care va atârna greu în hotărârea de a pune capăt provizoratului său erotic și tribulațiilor de o aceeași natură. Dincolo însă de această tramă romanescă individualizatoare, cartea de exact 300 de pagini e o amplă radiografie a ultimilor ani ai totalitarismului românesc, a ravagiilor de care acesta în stare în rețeaua sanitară românească și ea se poate constitui ca o piesă de rezistență la dosarul procesului pe care literatura nu va obosi niciodată să-l intenteze comunismului adus astfel cu forța într-o instanță morală. Citite acum, la patru ani de la Revoluție, faptele incriminate, cu umor mucalit ori cu mânie scrâșnită, par, totuși, pale și desuete, pentru că lumea a cunoscut o saturație „dezvăluiristică” datorită presei care și-a trăit și-și mai trăiește beția propriei libertăți de a scotoci și de a se exprima.

Așa cum ne avertizează autorul, medicii sunt și ei oameni, cu calități și defecte. Scriitorul nu „partizanează”, deși ar avea motive s-o facă în cazul protagonistului sau a lui Doru Scutelnicu. Se vorbește mult, se povestește mult despre ravagiile comunismului, ca într-un ritual de exorcizare, de eliberare de o obsesie prin confesare perpetuă. Cartea se termină într-o notă optimistă, cea a solidarității umane care se rostogolește coagulant dinspre Timișoara. Citind-o afli în ea un antidot împotriva nostalgiei roșii, cu atât mai mult cu cât frumoasele intenții ale Revoluției par să atârne suspendate undeva, la mijloc de drum.

*

Tangențe tematice cu romanul lui Nicolae Necula are și Amurguri (Ed. Muntenia, Constanța) al Cristinei Tamaș. Fundalul istoric și politic e același, eroii centrali adunându-se sub o aceeași zodie flaubertiană a „Educației sentimentale” și ilustrând adevărul repetat până la saturație că orice roman nu poate fi decât istoria unui eșec. Scriere cvasi-lineară, Amurguri pune pe tapet condiția femeii singure într-o lume în care aspirația spre libertatea interioară îi e strivită sub noianul a tot felul de conveniențe. Dramatismul unui destin feminin de excepție îl dă faptul că eroina, profesoară de franceză și ghid într-un hotel în timpul vacanțelor de vară, acceptă înotul împotriva curentului suspiciunilor celor mai diverse: familiale, colegiale, religioase, morale, politice. Reperele epice ale sorții Elvirei ar fi următoarele: s-a despărțit de soț, „un carierist pe care dosarul meu de fiică de preot îl încurca și (...) s-a recăsătorit cu o fată dintr-o familie de muncitori”, a cunoscut un pictor francez care venea în fiecare vară să petreacă 15 zile pe litoral, deci iubirea, cu toate că și el era căsătorit și aparținea altei religii (Bahai) se reduce la 150 de zile într-un deceniu, din ea rezultând un copil, ceea va atrage mânia preotului bunic, care va ierta totul căci micuțul va veni pe lume în noaptea de Paște. Cam în aceeași perioadă va fi răpus de o boală incurabilă Gerard, pictorul francez, și Elvira va merge la înmormântare  fiind susținută moral și oarecum material de Jean, un ziarist, prieten al celui dispărut, devenit peu a peu, candidat la mâna Elvirei și disputându-și această dorință cu un medic român, tipul dur al bărbatului, care o cunoscuse când aceasta îl cunoscuse pe micul Vlad. Opțiunea Elvire pentru o lume sau alta e grea și anevoioasă, însă luciditatea de femeie încercată de viață o ajută să străbată întreg slalomul jalonat de iluzii și tentații care pot implica tot atâtea umilințe, și să opteze pentru a rămâne aici cu fruntea sus în fața minunatelor amurguri marine.

Cartea trăiește și prin inserțiile intertextuale de ordin cultural, prin notele de voiaj (călătoria lui Jean și a Elvirei la Saint Malo și Mont Saint Michel), ca și prin aceea că face, cronologic vorbind, și câțiva pași postdecembriști și reușește să ia, chiar dacă în registru parodic, pulsul jalnic al învățământului românesc. Secvența de „paradă a dascălilor” școlii în care lucrează Elvira dovedește că prozatoarea își poate condimenta scrisul și cu alte ingrediente, ceea ce este salutar și reconfortant și ne face să-i așteptăm sincer celelalte două romane aflate în curs de apariție la Porto Franco și la Cartea Românească.

Ion Cumpănașu - ierarhi și victime (GROSSU 1994)

 Sergiu Grossu, Ion Cumpănașu - ierarhi și victime, „Cuvântul românesc”, februarie 1994

In prefaţa la ediţia românească a cărţii mele „Calvarul României creştine", apărută pe la sfârşitul lunii decembrie 1992 la editura ieşeană „Convorbiri Literare", am căutat să lămuresc pe cititorii din ţară, prea puţin informaţi de activitatea mea publicistică din Exil - oglindită atât în paginile revistei Catacombes, pe care o editam la Paris între anii 1971-1992, cât şi într-o serie de cărţi documentare, în care denunţam aspectele represive ale totalitarismului marxist-leninist -, arătându-le că de problema persecuţiilor religioase din universul concentrationar al regimurilor comuniste mă ocup de multă vreme, propriu-zis din clipa în care, împreună cu soţia mea, am pus piciorul pe pământul ospitalier al Franţei.

În mod special m-a frământat situaţia comunităţilor creştine din România, în perioada sângeroasă a dictaturii proletariatului şi-a luptei de clasă, fie sub tirania lui Gh. Gheorghiu-Dej, fie sub absolutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, şi-am dat în vileag caracterul nefast al pretinselor „relaţii" paşnice între autorităţile de Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla Biserica Ortodoxă Română.

Înfeudarea Bisericii ortodoxe române idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea. Să nu uităm că în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată comemorării centenarului autocefaliei Bisericii ortodoxe române, de faţă fiind preşedintele Departamentului marxist al Cultelor, Ion Cumpănaşu (un fost preot, promovat ofiţer superior în Departamentul Securităţii Statului), mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, copleşi cu elogii ruşinoase „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste România".

La închiderea acestei şedinţe memorabile, patriarhul Justin Moisescu, în numele membrilor Sfântului Sinod, al reprezentanţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, dădu citire unei lungi telegrame, al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Iată esenţialul: „Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea aces­tui act istoric de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule Preşedinte, omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica ortodoxă română, ca toate celelalte culte şi vă asigurăm de întregul nostru devotament, de stima şi dragostea noastră sinceră..."

De ce am zăbovit atât de mult asupra comportamentului negativ al ierarhiei ortodoxe din România? Răspunsul l-am dat, de altfel, în „Prefaţa" despre care vorbesc la începutul acestui articol. Deşi tiranii de ieri s-au prăbuşit, ierarhia în cauză a rămas aceeaşi, fără nici o schimbare radicală, fără nici o abandonare a privilegiilor în mod necinstit câştigate. Ca şi cum elogiile slugarnice din trecut pot fi justificate, cum a încercat s-o facă un celebru teolog din Bucureşti, socotind cele „câteva" declaraţii glorificatoare, adresate „celui mai iubit fiu al poporului", indispensabile continuării vieţii liturgice, deoarece erau exprimate „în virtutea certitudinii că de aceasta depindea activitatea întregii Biserici".

„Chiar dacă (mă citez pe mine însumi), într-o scrisoare irenică de-acum doi ani, Biserica ortodoxă regretă că unii prelaţi n-au avut mereu „curajul martirului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", acest regret ni se pare, în lumina Revelaţiei divine, insuficient şi anemic. Ceea ce vrea Dumnezeu, şi ceea ce  dorim şi noi (...) este pocăinţa eliberatoare a totalităţii ierarhilor ortodocşi, strigătul lor de iertare către Dumnezeu şi către victimele ignorate de ei, neastâmpărul străpungerii pereţilor sufleteşti şi detectarea „urâciunilor" interioare, de care aminteşte Ezechiel, pentru ca în loc să acuze pe cei ce-i critică şi le blamează servilismul de care încă nu s-au debarasat, practicându-1 şi faţă de actuala conducere politică, da, în loc să acuze, să se acuze şi să-şi recunoască vinovăţia."

Ori această pocăinţă eliberatoare nu s-a produs în sânul ierarhiei ortodoxe române, care îşi păstrează - cu mici excepţii, cum ar fi atitudinea paşnică şi cinstită a mitropolitului Nicolae Corneanu, de la Timişoara - ţinuta orgolioasă, forjată în perioada de tristă amintire a dictaturii ceauşiste, manifestată actualmente în refuzuri, vrăjmăşii şi persecuţii de preoţi.

Serviciul de presă al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla raportează că în ziua de 12 noiembrie 1993, o delegaţie a Bisericii române unite, condusă de episcopul de Cluj-Gherla, Monseniorul George Guţiu, s-a prezentat la reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind primiţi de I.P.S. Bartolomeu Anania. Această întâlnire era iniţiată de greco-catolicii care, spre a evita a cincea iarnă cu slujbele sub cerul liber, solicită retrocedarea măcar a două din cele şase biserici şi patru capele confiscate după desfiinţarea Bisericii lor. Reprezentanţii Bisericii ortodoxe au răspuns negativ, neacceptând nici o retrocedare de biserici, deşi închise şi nefolosite. Ca şi ceilalţi demnitari ortodocşi, refractari rezolvării problemei bunurilor patrimoniale de care greco-catolicii au fost privaţi în 1948, proaspătul arhiepiscop clujean n-a ţinut seama de doleanţele comunităţii unite din Eparhia sa, şi nici de „Scrisoarea deschisă" a unui grup de cinci intelectuali din Cluj, publicată în Tribuna Ardealului din 30 noiembrie 1993, din care spicuim: „... Aflând că dialogul dintre delegaţiile Arhiepiscopiei ortodoxe şi greco-catolice nu a dat până azi nici un rezultat pozitiv, pentru a curma calvarul fraţilor români uniţi, ţinând cont de spiritul de iubire creştinească şi toleranţă de care a dat dovadă întotdeauna Biserica noastră strămoşească, vă rugăm I.P.S. Părinte Arhiepiscop să veniţi, cu un ceas mai devreme, în întâmpinarea rezolvării generoase a litigiului dintre cele două Biserici româneşti surori..."

Se cunoaşte tragedia mănăstirii Vladimireşti, aparţinând exarhatului Moldovei. In 1956, câteva grupuri de miliţieni înarmaţi, escortaţi de preoţi-turnători din regiune, au luat cu asalt în plină noapte, această vestită „Grădină a Maicii Domnului", hotărând, cu inconştienta autorizare a patriarhatului, închiderea sfântului locaş mănăstiresc, iar maica superioară Veronica Gurău, măicuţa Mihaela şi duhovnicul Ioan Iovan, arestaţi, daţi pe mâna justiţiei comuniste şi condamnaţi, de la zece ani de muncă silnică la închisoare pe viaţă. Şi totuşi, după patru ani de la Revoluţia din Decembrie şi în plină libertate religioasă, „lacrimile curg încă la Vladimireşti'''' precum ne informează S.V. Speriosu, în Cuvântul Românesc din luna mai 1993. S-a muncit mult de către obştea celor 250 de maici şi surori, revenite la Vladimireşti, în urma prăbuşirii lui Ceauşescu: au fost refăcute picturile şi mobilierul în stil brâncovenesc din interiorul bisericilor, au demolat şi-au construit din fundaţie totul „din economiile maicilor adunate timp de 35 de ani - mărturisea Maica Veronica -, din vânzarea imobilelor lor, din pensiile lunare şi donaţii de la bunii noştri credincioşi". Dar Biserica? „Nu am fost ajutate de conducerea bisericească şi de Stat". Ba, pe deasupra, patriarhia ortodoxă română şi episcopia din Galaţi manifestă aceeaşi ostilitate, ca şi-n trecut, faţă de mănăstire şi de dinamica ei stareţă. 

O altă victimă a ierarhilor ortodocşi a fost şi continuă să rămână preotul Viorel Dimitriu, de la biserica Curelari din Iaşi. Citind „Calvarul României creştine", mi-a trimis, printr-o persoană care-mi cunoştea adresa din localitatea unde ne petreceam vacanţa, o lungă şi cutremurătoare epistolă, în care îşi descrie suferinţele şi nedreptăţile pe care le-a avut de suportat, începând cu ziua de 15 mai 1983. La această dată a fost mutat, în chip abuziv, de la parohia Aroneanu la parohia Epureni, unde a stat surghiunit până la Revoluţie. Transferarea lui a avut loc după nenumărate şi penibile hărţuieli şi anchete, puse la cale nu numai de organele Securităţii, ci şi de duşmănia mai marilor Mitropoliei. „Actualul patriarh Teoctist era pe atunci mitropolit la Iaşi, se destăinuie preotul persecutat, înainte de surghiunire, m-a chemat la palat, trei zile una după alta, insistând să renunţ de a mai lucra şi catehiza copiii de la Aroneanu. Eu i-am răspuns categoric că sunt păstor şi nu voi lăsa mieluşeii ca să fug..." Ce-a urmat reiese din scrisoarea pe care i-a adresat-o Protopopiatul Iaşi la 14 mai 1983, a cărei fotocopie a trimis-o ca anexă: „în conformitate cu ordinul Sf. Mitropolii Nr. 3943/1983, vă facem cunoscut că, în urma repetatelor abateri de la disciplina bisericească, s-a hotărât ca preotul Dimitriu Viorel, parohul parohiei Aroneanu, din Protopopiatul Iaşi, să fie transferat disciplinar în postul vacant de preot paroh la parohia Epureni, comuna Novileni, pe data de 15 mai 1983..." Prin urmare, aşa zisele „abateri de la disciplina bisericească'' s-au produs pe plan catehetic: educaţia religioasă a copiilor din şcoala Aroneanu nu era pe gustul ierarhiei ieşene. Toţi copiii care veneau, de bună voie, la ora de catehizare au fost persecutaţi, purtaţi din clasă în clasă de directoarea Capsan, ca să fie luaţi în derâdere de ceilalţi şcolari, ameninţaţi cu exmatricularea, terorizaţi. Fetiţa Ancuţa Zlăvog, din clasa I a fost lovită cu ciocanul în cap de învăţătoarea Antohi. „Tare ar fi frumos - scrie părintele Viorel - dacă s-ar putea elogia undeva curajul extraordinar al acestor copii! S-a trăit la Aroneanu momente de catacombă, pe viu. Ne strângeam seara în biserică, să nu fim văzuţi de autorităţi şi ne rugam şi cântam pe întuneric, încât nu ne vedeam nici chipul, la un muc de lumânare..." Şi la parohia Epureni, în cei şase ani de surghiun permanent, preotul Dimitriu a stat sub ameninţarea autorităţilor civile şi bisericeşti. Să-1 ascultăm: „Când dădeam câte un film religios în biserică, oricât de secret aş fi lucrat, autorităţile aflau, şi urma ancheta, cu declaraţii. în cele din urmă mi-au tăiat şi curentul de la şandramaua în care făceam repetiţiile cu corul. Au fost ani şi ani de ameninţări şi tracasări. Nimeni nu ne-a acoperit, decât singur Dumnezeu cel atotputernic..." Între dovezile de persecuţie, anexate la scrisoare - citaţii la judecătoria Iaşi, certificate medicale, procese verbale de amenzi, decizii ale mitropoliei -, găsim şi invitaţia pe care i-o face arhim. Irineu Ilie, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan, ca să viziteze, în cursul anului 1987/1988, „locurile biblice". Prezentându-i mitropolitului Teoctist această chemare, a fost refuzat şi admonestat cu cuvintele: „Ce, vrei să te duci să spui pe acolo ce-ai păţit în ţară?"

Odată cu Revoluţia din Decembrie şi cu noile vremi de libertate, calvarul preotului Viorel Dimitriu continuă, ca o dovadă că ierarhia ortodoxă, rămasă aceeaşi, nu poate ierta dârzenia slujirii preoţeşti şi curăţenia apostolatului din perioada în care ea se ploconea înaintea Belialului comunist şi-i satisfăcea mendrele.

„Nu de mult, într-o adunare în biserica Bărboi din Iaşi, unde au fost prezenţi mitropolitul Daniel Ciobotea şi episcopul Calinic - se plânge preotul Dimitriu -, am îndrăznit de-am întrebat pentru ce ierarhia nu poate să-i sufere pe preoţii exilaţi: Gh. Calciu, V. Dumitrescu, C. Avramescu etc. Şi mi-am aprins paie-n cap. Toţi m-au condamnat zicând că am stricat liniştea. întâmplarea a avut loc cu ocazia înfiinţării Frăţiei Ortodoxe la Iaşi, când a fost şi Pr. Galeriu. Fraţii mei de breaslă mă urgisesc fiindcă m-am ridicat în mai multe rânduri împotriva decăderii noastre, pentru că la biserică am folosit cântări din Oastea Domnului şi m-am opus canonizării lui Ştefan cel Mare sau practicării avorturilor. Dumnezeu să-i ierte! (...) Oficialitatea Bisericii şi astăzi îi marginalizează şi-i ignoră pe preoţii curajoşi şi activi care au un cuvânt de spus în refacerea şi corectarea prestigiului acestei instituţii. (...) Când s-a înfiinţat acea conferinţă a preoţilor pe ţară, îndată după Revoluţie, ierarhia s-a luptat s-o desfiinţeze, iar anul trecut - 1992 -, când a avut loc la Bucureşti Conferinţa laicatului ortodox, la care a participat şi patriarhul Teoctist şi s-au biciuit scăderile noastre, venind mulţi preoţi, în putere, peste laici, s-a încins o ceartă, încât mai mai să se bată. Oficialitatea Biserici nu admite nici un fel de opoziţie, vânturând mereu sloganul ascultării oarbe, şi neredresându-se deloc.

„După sărbătorile de iarnă, anul acesta, am mers la penitenciarul din Iaşi, cu tinerii noştri de la biserică, şi-am colindat atât prin careurile închisorii, unde ne aşteptau deţinuţii, cât şi pe la camere şi holuri, vizită ce a durat trei ore. Apoi am fost şi cu Ajunul Bobotezei prin celule şi le-am predicat iarăşi pe Hristos, stând de vorbă cu cei de acolo. La cererea deţinuţilor, am revenit la închisoare, pregătindu-mă pentru o misiune mai serioasă, făcându-mi un plan de lucru şi simţind o chemare deosebită în direcţia aceasta. Şi ce credeţi? Au intervenit cei de la Mitropolie, în frunte cu episcopul Calinic, un fost călugăr de la Raşca şi Putna, denigrându-ne, după spusa celor de la închisoare, cum că eu sunt un preot sectant, pe cale de a aluneca la adventişi. în felul acesta n-am mai putut merge, ne mai fiind primit, episcopul zicându-mi că n-am aprobarea Centrului. Dar la închisoarea aceasta merge şi lucrează Alianţa Evanghelică. (...) Recent m-au ameninţat de la Protopopiat că-mi vor desfiinţa parohia care a fost înfiinţată după Revoluţie, ca o reabilitare din starea de surghiun în care am fost la Epureni, sub pretextul că nu avem putere financiară să plătim toate datoriile către Centru. în mare, cam acestea ar fi problemele cu care ne confruntăm. Dacă aveţi posibilitatea să sesizaţi aceste lucruri, încercaţi să o faceţi, ca să ne ajutaţi fie la Europa Liberă, fie la o organizaţie creştină, fie prin presă. Vă mulţumim foarte mult că şi acum sunteţi alături de cei prigoniţi şi rugaţi-vă pentru noi...".

Socotim de prisos orice comentariu. Titlul articolului nostru este pe deplin justificat. Deoarece există şi-n România de azi, cum au existat şi-n România de ieri, ierarhi răzbunători şi victime nevinovate. Există inimi împietrite şi conştiinţe pătate, aceste „burdufuri vechi", neacceptate de Mântuitorul Iisus Hristos, din care este cu neputinţă să ţâşnească „vinul cel nou" al dragostei creştine şi-al jertfirii pentru aproapele căzut „între tâlhari"...