Scriitoarea britanică Charlotte Bronte şi-a publicat romanul social ’’Shirley’’ în 1849, moment în care Marea Britanie se afla la apogeul puterii sale politice, economice şi militare. Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial. Personajul principal masculin, Robert Moore, este un proprietar de fabrică de textile, care se confruntă cu o reacţie violentă a lucrătorilor rămaşi fără locuri de muncă ca urmare a introducerii de maşini în procesul de producţie (mişcarea ludiţilor). Impactul social al dezvoltării capitalismului englez a fost amplificat de lungul război cu Franţa revoluționară și napoleoniană (1793-1802; 1803-1814/1815).
<(...) Cît despre fabrică, o clădire veche și înzestrată cu mașini vechi, demodate și fără randament, Moore își manifestase cel mai profund dispreț față de organizarea și utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o și înfăptuise pe cît i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav și ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. moore voia să meargă tot înainte: „Înainte!” era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ținea în frîu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură cînd dîrlogii se strîngeau prea tare.
În această stare de spirit fiind, nu te puteai aștepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, și nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură cînd noile invenții i-au aruncat pe drumuri pe bătrînii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde își agoniseau pîinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămînal, și în această nepăsare semăna cu mii de oameni față de care înfometații din Yorkshire păreau să aibă pretenții mai dîrze.
Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung – da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără nici un preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.
*Ordinele ministeriale*, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibe legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de tari. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars din temelii,sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au aluat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele inserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire- oamenii ce nu puteau găsi de lucru , şi prin urmare nu puteau căpăta leafă,şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nici o speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului.
Mizeria zămişleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le luau pâinea de la gură;urau clădirile ce adăposteau acele maşini;îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri.>
Trebuie făcută o corectură asupra unei greşeli poate de traducere: *ordinele ministeriale* ale împăratului Napoleon I din 1806 au impus ţărilor din Europa aflată sub dominaţie franceză ’’blocada continentală’’ în comerţul cu Marea Britanie şi nu cu Franţa, cum apare în traducere.>
SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 31-33.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu