Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025
de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul
procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în
care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a
bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?
Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie
1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea
celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se
la circa 100 km de marele fluviu Rin.
Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au
lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei
operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a
înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea
Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul
polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în
august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala
țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș
polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați
de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la
Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă
față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la
25 septembrie.
Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia
frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană
în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a
fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să
solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul
de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor
reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând
dezintegrarea definitivă a frontului german.
În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie
ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe
comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima
etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”). Armata sovietică se afla la granițele
Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii
comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte
apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la
sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali
să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în
locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii
împotriva comuniștilor).
În această situație militară, conform memoriilor sale,
nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care
se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în
România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul
procentajelor” îi asigura dominația în
Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară
a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat
nepăsător față de soarta „documentului”.
Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că
Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale
pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l
influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa
de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei
(3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o
debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere
a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe
de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o
ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce
s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către
comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a
războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).
Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din
Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București,
„Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România,
Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill
ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.
