Titus Rusu, Ghiocel, „Tomis”, Constanța, septembrie 2003
Motto: „Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase. Dispariție fără întoarcere. Fără reflex. Fără apel” - Andre Makine, Testamentul francez
Pe Didina Turturică am cunoscut-o în anul 1952. Timp de cinci am fost colegi la Facultatea de Drept din București.
Era înaltă printre fetele din acea vreme, subțire, îngrijită, purta un pulover alb strâmt pe corp, modestă și deosebit de politicoasă. Păstrez o fotografie cu ea și cu bunul prieten și coleg Nicu Stancu. Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.
Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă și ea fiică de învățători, originară din Vatra Moldoviței, județul Suceava.
Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibiș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneul Român, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacole de teatru, muzeele și expozițiile de artă.
Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...
Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.
Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.
La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova.
Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.
Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.
Ghiocel peste vreo doi ani a fost numită în Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Staicu F. Ionel, om de petreceri lungi, interminabile cu prietenii. (...)
