Nicolae Rotund, Literatură și filosofie, „Tomis”, Constanța, 2000
Ultima carte a lui Andrei Dumitru Iacoban, Tucapai (Ed. Tilia Press International, Constanța, 2000), este un roman o spunem din capul locului, interesant. Fin intelectual, autorul cunoaște bine posibilitățile genului, știe să le subordoneze și să exploateze. Mitologie, filosofie, aventură se asamblează într-o construcție romanescă originală. Titlul Tucapai, adică „2ky” - anul 2000 în jargonul informaticienilor - este simbolul unei teorii cu privire la originea și evoluția vieții. Este o teorie matematică sprijinită pe cunoașterea potențială, ca bază filosofică a romanului. Plecând de la următoarele ipoteze: că sistemul a cărui complexitate depășește pragul critic are înmagazinată întreaga informație primară structurată pe nivele virtuale de cunoaștere, că tranzițiile între acestea pot avea loc spontan sau stimulat, în anumite condiții specifice, concluzia este că un sistem aflat la temperatura informațională negativă execută tranziții spontane pe nivele superioare de cunoaștere până la anihilarea sa, altfel spus până la anihilarea Creatorului. Este o teză, desigur, „eretică”. Expunerea, plastică, se găsește în al doilea capitol, aprecierea globală făcând-o președintele unei prestigioase conferințe internaționale, în cadrul căreia a fost susținută comunicarea: „Chiar dacă ar fi adevărată, deși nu se vede nici o greșeală, e extraordinar de elegantă! Totul, conceptele, postulatele, interpretarea par la fel de firește ca roata rotundă. Și cât ne-am chinuit toți s-o facem în colțuri! Iar, formalismul, atât de original, pare perfect adaptat scopului propus! Sper ca mai tânărul mei coleg român să mă primească ca învățăcel!”
Am insistat asupra segmentului filosofic fiindcă autorul și l-a dorit un fel de axis al romanului. În relația literatură filosofie, aceasta din urmă nu organizează narațiunea, ci încearcă să-și facă un suport din ea pentru a-și transmite mesajul. Nu știu dacă Andrei Dumitru Iacoban a avut în vedere obligativitatea de a reflecta cu privire la influența filosofiei asupra operei ca atare, influență care poate fi benefică sau, din contra, poate avea efecte dezastruoase, cum ar spune Wellek. Defectul într-o astfel de relație vine în principal din izolarea sistemului. Tind să cred că romancierul a intuit sau a cunoscut existența unor astfel de obstacole, de vreme ce trimiterea la teoria filosofică se face în mai multe rânduri. Textul cere un efort sporit de lectură, altfel lectorul, chiar inițiat, riscă să nu priceapă întregul. Așadar, o carte scrisă pe relația literatură-filosofie este supusă unui plus de neîmpliniri pe ambele mari segmente. Nu este cazul în Tucapai, unde limitele, detectabile, țin nu de neștiința construcției în mare, ci de unele umori structurale. Scriitorul își domină sistemul filosofic în mod autoritar, și nu în detrimentul gradului de poeticitate. Dacă spațiul mi-ar fi permis și n-aș ști că răpesc din plăcerea actului de lectură, aș proceda ca George Călinescu, adică aș prezenta conținutul pentru a se vedea că Tucapai este un roman. Există chiar o narațiune amplă, cu o mare autonomie, având și epilog, de factura celui de spionaj. Remarc și aici calități regăsite în proza anterioară, și anume senzația de fluiditate a textului - și aceasta în pofida unor „interludii” - ironia subțire în alternanță cu aceea anecdotică, intrată în banalitate, totuși, un dialog mânuit cu siguranță, poate modul de expunere cel mai bine mânuit. Nu trebuie ignorată nota pamfletară, unde resursele sunt indubitabil remarcabile. Caricatura, una dintre tehnicile pamfletului, funcționează foarte bine când nu este folosită în exces. Naratorul marșează uneori pe caricatură introducând secvențe fără legătură cu textul, fragmentându-l și dăunând întregului.
Personajele sunt clar împărțite în două categorii, cele inferioare, mult mai numeroase, devenind permanent ținta ținta batjocurii celor mai inteligente. Deoarece poziția lor socială trebuia lămurită, cunoaștem o veritabilă colecție de biografii. Radiografiile sunt succinte și penetrante, defectul ori calitate fiind pus în valoare. Robert Andreescu, creatorul teoriei filozofice, este un personaj ideal, inteligența frizând genialitatea este susținută de un fizic de tip clasic: este atletic, karatist, prompt în intervenții, rezolvă orice situații. Și, desigur, foarte reflexiv. Un asemenea tip am întâlnit parcă în scrierile realismului socialist. Ceea ce nu aveau acele personaje erau sentimentul erotic și apetența sexuală. Eroul nostru le are și se umanizează, scapă artificialului. Lucrurile sunt nu de puține ori împinse până la limită, retrăgându-se și revenind într-un du-te-vino continuu. Personajul devine, în intenția creatorului său, exponentul acelor spirite superioare ce nu s-au putut și nici nu se pot realiza într-un climat marcat de mediocritate, meschinărie, ranchiună. Am senzația că factorul biografic nu poate fi ignorat sau autorul nu-l poate înlătura. Așa cum se întâmplă și cu profilul didactic, căci, ca într-o carte de specialitate, fiecare capitol este însoțit de un mare număr de „note” în scopul înțelegerii (ori a rememorării) unor chestiuni ținând de mitologie, arhitectură, istorie, politică etc. Se simte la nivelul întregului roman tentația epatării prin erudiție. Beneficiază, însă, cu urmări benefice pe planul culturii generale o anumită categorie de cititori.
Reiterez aprecierea făcută la început: Tucapai rămâne un roman interesant.
