„Festivalul de Haiku din America de Nord” („TOMIS” 2001)

 Ion Codrescu, Festivalul de Haiku din America de Nord (28 iunie - 1 iulie 2001, Boston, SUA), „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

Organizat de Societatea de Haiku din America, sponsorizat de Consulatul Japoniei din Boston, Fundația Japoneză din New York și Departamentul de Cultură din Massachusetts, Festivalul de poezie haiku s-a desfășurat în sălile Conservatorului de Muzică, la Muzeul de Arte Frumoase, la Galeriile de Artă Kaji Aso și în parcuri și rezervații naturale din împrejurimile marelui oraș de pe țărmurile Oceanului Atlantic.

Tema festivalului a fost Haiku-ul în relație cu alte specii literare și cu alte arte. Aproape două sute de participanți au asistat la o diversitate de activități: conferințe, simpozioane, dezbateri, recitaluri, expoziții de pictură inspirată din poemul haiku, workshop-uri de caligrafie, haiga, renku și haibun, spectacole de muzică, teatru și balet, proiecții de filme și diapozitive, lansări de carte, expoziții de publicații de haiku, plimbări în mijlocul naturii pentru a compune poeme, ceremonii de ceai și recepții.

În prima zi, poetul Raffael de Gruttola, coordonatorul de program - a „tăiat panglica” pentru a deschide festivalul, a ținut o scurtă alocuțiune și a vernisat Expoziția internațională de haiga (pictura cate ilustrează un haiku). Ca oaspete al acestui festival, trebuia să susțin o comunicare în care să sintetizez experiența mea de haiku-haiga. Alesesem tema Relația text-imagine în creația de haiga. În speech-ul meu le-am vorbit despre poezia românească, despre tema naturii în folclorul românesc și în creația cultă, accentuând ideea că poemul haiku a găsit în România un teren fertil și o sensibilitate favorabilă pentru a se propaga. Am relevat ideea că în 1938, când în Occident încă nu se vorbea de tanka și haiku, în România, Al. Stamatiad publica o culegere de poeme în stil nipon - Peisagii sentimentale (Editura Adevărul, București), care, ulterior, avea să fie premiată de Academia Română. După expoziție, a urmat o sesiune de comunicări cu tema Puterea de vindecare a poeziei haiku. Programul zilei a fost încheiat cu un spectacol de interferențe artistice dintre muzică, balet și haiku.

A doua zi, William J. Higginson, cunoscutul specialist american în haiku, a deschis programul cu o comunicare pe tema Semnificațiile cuvântului sezonal în haiku. Apoi, Profesorul Haruo Shirane de la Universitatea Columbia - reputat specialist în literatura japoneză - a susținut o conferință cu tema Arta în viața poeților japonezi din perioada Edo. Ziua s-a desfășurat pe următoarele coordonate și teme: poezia americană și poemul haiku, pictura haiga, proza poetică în spirit haiku (habun), poemul renku (poemul-în-lanț), poemul haiku și miniaturile muzicale.

Ziua a treia a debutat cu o conferință prezentată de profesorul universitar Hirosaki Sato- celebru traducător al poeziei japoneze în limba engleză, premiat de prestigioase instituții culturale pentru volumele publicate în SUA și Japonia. Hirosaki sato a făcut o fină analiză a caracteristicilor și diferențelor dintre haiku-ul japonez și cel de limbă engleză. Alte activități s-au axat pe următoarele teme: arta vizuală a haiku-ului, influențe din literatura occidentală în haiku, problema originalității în haiku, fraza muzicală de jazz și poemul haiku, transformările care au loc în tanka și poemul renku. În cadrul recitalurilor de haiku, Sonia Coman a citit din recenta sa plachetă Leagănul păpușii, iar Ion Codrescu a prezentat un recital din creația poeților români și o selecție din volumul său Vocile muntelui, tipărit în anul 2000 la editura Ami Net Internațional din Marea Britanie. Seara a fost dedicată creațiilor muzicale inspirate de haiku. Surpriza a constituit-o Ansamblul muzical din Croația, dirijat de compozitorul Neven Valand, care a interpretat miniaturi muzicale inspirate din haiku-uri scrise de Patrick Blanche (Franța), Dimitar Anakiev (Slovenia), Ion Codrescu (România), Jim Kacian (SUA) și Gordana Valand (Croația).

Programul celei de a patra zi a inclus plimbări în mijlocul naturii din apropierea Bostonului, pentru a da prilej poeților să compună piese inspirate din peisajul respectiv. Natura este generoasă în acea regiune: țărmul oceanului, lacuri și păduri, pajiști întinse care alternează cu șiruri de arbori și meandre de râuri.

Festivalul de haiku de la Boston nu se putea încheia cu nimic mai potrivit decât o ceremonie a ceaiului regizată de maestrul, poetul, muzicianul și artistul Kaji Aso. Liniștea interioară indusă de ceremonie nu se poate compara cu nimic. Starea spirituală creată de maestrul de ceremonii în sufletul celui care participă la acest eveniment nu se poate compara cu ceea ce îi oferă lectura unor haiku-uri scrise de un poet care a înțeles ce înseamnă spiritul acestei poeziei.

„Recunoașteți vinovăția” (GROSSU 2001)

 Sergiu Grossu, „Recunoașteți vinovăția", „Areopagul Luminii”, nr. 3/ iulie-septembrie 2001

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna martie un exemplar al revistei „Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsabile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezentate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexistente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materialelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii ortodoxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colaborarea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dictator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista ”Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului ortodox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al preoţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiunii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dictatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie? 

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovăţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" declaraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta drumul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiritul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis organizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiectiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspiraţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul P. C.R., Biserica greco-catolică, prin încorporarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statutul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist reducea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile importante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei institute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, studenţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotriva atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor slujitori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învăţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aventurat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporului", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româneşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "fals şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele şi faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sinceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai presus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dictaturii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dumnezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa întregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împreună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se producă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ierarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

 

 

Memoriile ambasadorului comunist Nicolae M. Nicolae („TOMIS” 2001)

„Încă o dată, literatura memorialistică vine să-ș motiveze cu aplomb poziția de lider în topul preferințelor cititorului român de după 1990. Drept argument, care justifică incontestabilul succes de care se bucură astăzi acest gen, ni se propune volumul de memorii al d-lui Nicolae M. Nicolae, intitulat O lume așa cum am cunoscut-o (Ed. ProDomo, București, 2000). Cartea se citește pe nerăsuflate și nu va putea lipsi, cu siguranță, din bibliografia niciunei lucrări de referință având ca temă istoria României din ultimele decenii ale secolului XX. Chiar și o simplă trecere în revistă a câtorva din cele 46 de titluri din capitolele componente este revelatoare în privința personalităților invocate, incită la lectură (20 minute președinte: Hubert Humphrey, Un român laureat al Premiului Nobel: Emil Palade, Altceva despre Nicolae Ceaușescu, Un președinte atipc al Consiliului de Miniștri: Ion Gheorghe Maurer, Și rabinii mai uită câteodată:; Moses Rosen, Teatrul la el acasă: Toma Caragiu, Greu e drumul spre adevăr: Ion Mihai Pacepa etc).
Situațiile deosebite prin care a trecut, personalitățile de prim rang pe care a avut șansa să le cunoască (celor pomenite mai sus le putem adăuga pe cele ale lui Nixon, Carter, Kissinger, Dobrânin, Haim Bar Lev, Averrel Harriman etc) constituie darul cel mai de preț oferit de biografia sa spectaculoasă. N. M. Nicolae s-a născut la Silistra (azi în Bulgaria) în 1924. După ce și-a făcut studiile secundare la liceul „Cantemir Vodă” din București, urmând în paralel cursurile de vioară ale Academie Regale de Muzică, absolvă Școala Politehnică București, devenind inginer electromecanic în 1948. După un stagiu de specializare la Leningrad, lucrează în sectorul de profil. Între 1066-1976 a ocupat funcțiile de ministru adjunct, prim-adjunct și secretar de stat la Ministerul Comerțului Exterior. Din 1976 până în 1978 este ambasador la Washington, apoi președinte al Comisiei de Planificare și Prognoză din cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Se pensionează în 1984.
În cele aproximativ 300 de pagini ale cărții este condensată o importantă cantitate de informații, de cele mai multe ori inedită, insoțite de comentarii care atestă nu numai bogata experiență a autorului în domeniile economiei și diplomației, implicarea sa în acțiuni de maximă importanță pentru politica externă a țării, dar și o remarcabilă capacitate de sinteză, un rafinat simț al observației și un admirabil talent de narator. Așa cum subliniază și reputatul cercetător în domeniul istoriei Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, autorul prefaței, principalul merit al acestei lucrări est confeir d efaptul că N.M. Nicolae surprinde cele două schimbări cu urmări extrem de importate, atât pentru relațiile României cu SUA, cât ș pentru politica externă a regimului Ceaușescu, în general. De la încurajarea diferențierilor inter socialiste, care avantajau România, în timpul președinției lui J. Carter accentul este mutat pe problemele intra-socialiste, în special pe respectarea drepturilor omului, capitol absolut deficitar pentru România acelor ani. Ceaușescu nu a înțeles această schimbare, fapt care i-a fost fatal.
O lume așa cum am cunoscut-o este nu numai o carte de succes, scrisă și concepută cu remarcabil talent, ci și o extrem de valoroasă sursă pentru tinerii cercetători din domeniile istoriei și politologiei.”

SORIN ROȘCA, Amintirile unui fost ambasador, „Tomis”, iulie 2001.