<
Între anii 1898 și 1902, la Iași a avut loc o mică revoluție edilitară, interesantă prin specificul ei: foștii primari ai orașului în acest răstimp (scriitorul Nicu Gane* și profesorul A. A. Bădărău, unul literat cunoscut și cu trecere la centru, celălalt un urmaș vrednic de răzeși, dîrz și stăruitor, cu mare suprafață politică atunci) trecînd peste ambițiile personale și vederile politice ce-i despărțeau și-au dat mîna și au pășit la o acțiune comună de interes obștesc, pentru a scoate Iașul din ticăloșia edilitară în care se zbătea. Străzi nepavate sau neasfaltate și rău luminate; lipsa de apă potabilă, din care cauză tifosul bîntuia în largul lui, endemic; nevoia imperioasă de amenajare a Rîpei Galbene, o adevătată lutărie aproape de centru, care era o rușine pentru oraș, toate cereau o grabnică punere la punct.
Acești doi oameni, utilizînd diverse mjloace de convingere și presiune, au reușit - cu destulă greutate - să determine autoritățile superioare. de resort din București - zgîrcite în acordarea de fonduri bănești pentru interesele obștești din provincie - să aprobe proiectele de refacere a străzilor și amenajarea Rîpei Galbene; apoi, proiectul de alimentare cu apă de la Timișești. În acest scop, s-au alocat și asigurat fondurile necesare pentru ca lucrările, o dată începute, să se execute în continuare, neținîndu-se seama de schimbările dese, la cîrma țării, ale partidelor politice. Măsuri care au prins bine pentru cei care au venit la conducerea orașului după acești doi primari, deoarece asemenea lucrări importante cereau ani îndelungați pentru a fi executate. Așa că după îndeplinirea acestor formalități s-au făcut cuvenitele publicații de licitații, pe categorii de lucrări. (...) În ce privește lucrările de pavare a străzilor și asfaltare a trotuarelor, precum și de amenajare a Rîpei Galbene, ele s-au adjudecat unei societăți de construcții engleze, al cărui reprezentant era un inginer numit Ifould. (...)
Cîtă vreme inginerul Ifould a stat la Iași pentru a-și îndeplini sarcinile încredințate, se întîlbea în timpul ce-i rămînea liber cu unii din ieșeni la un pahar de vin sau la cîte-o partidă de bridge, dar mai ales la vînătoare. Plăcîndu-i vinul românesc și vînătoarea, a legat multe prietenii, și după ce și-a isprăvit misiunea de inginer, în condiții mulțumitoare, s-a hotărît să rămînă în Iași, cumpărîndu-și o vie în podgoria Vișan și o casă în oraș. Și-a adus apoi, de la Londra, soția și un fecior, numit Alec, proaspăt inginer, ieșit atunci de la politehnică.
Devenit cetățean prin adopțiune al Iașului și avînd mijliace de trai suficiente, a căutat să aibă și o ocupație plăcută la vîrsta lui de 55 de ani. Și atunci a pus la cale, cu prieteni vînători. aleși, înființarea unui club sportiv, care a fost botezat Cercul Vînătorilor, cu sediul în strada Lăpușneanu, peste drum de Jockey-Club. Statutul de înființare limita numărul membrilor la 25 sau 30; puteau însă să vină la cerc și să ia parte la vînătorile organizate și unii invitați. (...)
Așa că bătînul Ifould s-a bucurat pînă la sfîrșitul vieții sale - prin 1918 - de stima camarazilor de vînătoare, activînd ca președint al acestei tovărășii. (...)
În anul 1920, fiind stabilit la Iași, fratele meu* a fost cooptat membru și ales în comitetul de conducere. Între timp membrii se mai schimbaseră, și clubul cuprindea elemente cu ocupații variate și importante situații în societate: literați, profesori, ingineri, magistrați, avocați, militari, cîțiva proprietari și funcționari. (...) Amintesc de vreo cîțiva cu care fratele meu obișnuia să meargă împreună mai des la vînat. Unii dintre ei nu mai sînt în viață; cei care trăiesc își aduc aminte cu melancolie de zilele de aur ale tinereții sau maturității, cînd, în plină putere fiind, luau parte la vânătorile cu hăitași prin păduri sau umblau după iepuri pe întinsele ooare, în atmosfera plăcutà de toamnă.
Despre doi din ei, buni prieteni, profesorul Constantin Botez și poetul G. Topîrceanu**, plecați dintre noi înainte de vreme, fratele meu a scris cuvinte calde și mișcătoare. Pentru cei care erau în viață, știu că păstra o prietenie sinceră, ce se putea ușor citi în ochii lui albaștri, cînd avea ocazia să-i vadă. De această prietenie se bucurau scriitorii Demostene Botez** și Mihaul Sevastos***, doctorul C. Gancevici și alții, care i-au fost tovarăși în nenumăratele vînători a căroe amintire i-a rămas neștearsă. Nu poate fi uitat nici M. Iacoby, bun trăgător, corect și serviabil.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 135-138.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu