<
(...)
După declararea neutralității, de la 25 august 1914*, au început concentrările de rezerviști: ofițeri, gradați și soldați, pe termene de 30 de zile, cu scopul împrospătării instrucției militare. Aceste concentrări, pe serii, au durat toată toamna. (...)
Deocamdată, și ofițeri, și trupă, erau bucuroși de termenele scurte ale concentrărilor, totuși frămîntarea lăuntrică se putea citi pe toate fețele. (...)
Cu venirea anului 1915 au început concentrări masive și de lungă durată. Ordinele de chemare atît pentru fratele meu**, cît și pentru mine ne făceau cunoscut să ne prezentăm pe data de 16 ianuarie la Regimentul 16 infanterie din Fălticeni, în a cărui rază contam. Cum dînsul era locotenent cu vechime și propus pentru avansare, i s-a dat comanda unei companii din batalionul 3. Eu, ca sublocotenent, am fost repartizat comandant de pluton la altă companie din același batalion.
(...) Fiind în miezul iernii, rezerviștii, în marea lor majoritate de la țară, veniseră îmbrăcați cu haine groase ponosite, de-ți lăsau impresia unor pui de bogdaproste.
Forfota cu încazarmarea trupei șivorganizarea gospodăriei pe companii a durat vreo zece zile. Apoi a început viața de cazarmă, cu împrospătarea instrucției militare pentru întărirea disciplinei și marșuri de antrenament în afara orașului, nu numai ziua, ci uneori și noaptea. (...) Cu gîndul la modestele lir gospodării, nu puneau inmă la instrucție și nici la marșuri. (...) Alteori se întrebau între dînșii că oare ce are să fie cu țara noastră din pricina războiului pornit între atîtea popoare. Unii mai îndrăzneți, în repausurile dintre ceasurile de instrucție sau în timpul haltelor de odihnă cînd se făceau marșuri, întrebau pe ofițeri asupra acestui subiect și primeau răspunsuri care nu-i prea lăsau mulțumiți. Cît erau ei de simpli, din zvonurile ce circulau, din informațiile rezervate ale ofițerilor și din mersul operațiilor de pe front pe care le aflau din gazete, începuseră să-și dea seama că va fi totuși război.
(...) La ordinea zilei erau învoirile de cel mult cinci zile. Cum aceste cereri de învoiri erau destul de numeroase, s-a hotărît de către comandantul regimentului ca pentru soldați și gradați cazurile să fie rezolvate de comandanții companiilor. În ce privește ofițerii, învoirile urmau să fie date de ajutorul comandantului de regiment, locotenent-colonel Gh., yn om prezentabil ca înfățișare și milităros, dar cam sărac cu duhul. Așa că o dată pe săptămînă, sîmbăta, ofițerii care aveau nevoie de învoiri ieșeau la raport, motivîndu-și cererile după caz: un proces, interese grave familiare etc.
(...)
Între timp ajunsesem în aprilie. Vremea ne permitea acum să facem marșuri mai organizate, însoțite pe cale de manevre tactice între companii sau batalioane și de demonstrații practice de măști individuale și tranșee care cereau o muncă destul de obositoare. Cu ocazia unui asemenea marș, batalionul nostru a ajuns, cam spre amiază, în comuna Dolhasca, 18 kilometri de garnizoană. Trupa a făcut haltă mare la marginea satului, nu departe de gară, unde au sosit și bucătăriile de campanie cu mîncare caldă. Ofițerii s-au îndreptat spre restaurantul din dosul gării, luînd loc pe grade și vîrste la mesele dintr-o parte mai spațioasă a cerdacului încăpător.
(...)
Viața de cazarmă în lunile de iarnă și zilele urîte ale lui martie, cu instrucție, marșuri și mici petreceri seara în companii, cu știrile de acasă aduse de rude sau cunoscuți în unele sărbători, cu învoirile acordate - rare, ce-i drept - făceau ca liniștea rezerviștilor să se mai ogoaie. Dar cînd a venit aprilie și pămîntul a primit în sînul lui apele din zăpezi și s-a arătat firul ierbii, iar soarele apăru mai strălucitor și cald, neliniștea lor începu iarăși să crească. Pe țăranii în haină militară îi munceau gîndurile pentru cei de acasă, pentru ogorul nelucrat, pentru familiile care nu primeau ajutorul promis de guvern.
(...) Și numaidecît s-a aflat că tabăra se va așeza la vreo zece kilometri de garnizoană, între satele Fîntîna-Mare și Bogdănești, pe un tăpșan larg cu pajiștea frumoasă, lîngă apa Moldovei. Că acolo urma să stăm pînă la căderea brumei.
(...) Așa că atunci cînd regimentul a sosit în tabără în ziua de 1 mai, n-a rămas decît ridicarea corturilor, lucru ce s-a făcut în cîteva ceasuri.
(...)
Fratele meu, de obicei tăcut și preocupat, simțea nevoia să-și descarce sufletul:
- Vasilică, continuă el vorba începută, cînd stai cu dînșii și-i asculți, afli mereu și mereu alte necazui și nedreptăți ce se făptuiesc în satele lor. Astăzi, ca și în alte zile, au ieșit destui la raport cu reclamații. Unul - că jandarmul i-a spus femeii că de nu-l primește la ea, nu-i scoate oamenii la lucru, să-i lucreze ogorul. Altul - că nevasta lui, lehuză, și maică-sa văduvă, bătrînă și slabă au primit ordin de la primar ca să iasă la muncă pe ogoarele complectașilor și pe urmă pe al lor, altfel îi pune la amendă. Altul, care are șapte copii, se plînge că prinarul nu vrea să-i dea ajutorul pentru familie grwa și- l ia în rîs că de ce a făcut atîția copii. Altul- că trebuie să-și vîndă boiii, care mor de foame, deoarece acasă nu mai are nici un ogrinj* cu ce-i hrăni, iar vitele nu sînt lăsate la pășunat din porunca primarului. Iar mulți se plîng că sînt urmăriți și împliniți pentru bir, pentru beilic* și strajă.
(...)
Cred interesant să arăt cum s-a desfășurat cea dintîi șezătoare a corpului ofițeresc, la care au asistat și musafiri din oraș. Șezătoarea a avut loc în sectorul batalionului nostru, într-un amurg liniștit al unei zile de la sfîrșitul lunii iunie. Programul hotărît era o audiție muzicală și o lectură literară. Pentru audiție se oferise un tînăr absolvent de conservator, plutonier în rezervă în batalionul nostru și pe care-l chema Lupu Aurel. Lectura urma să o facă fratele meu.
Sun șopronul popotei, amenajat în acest scop și frumos pavoazat cu cetină de brad și flori de cîmp, au luat loc musafirii și ofițerii, în frunte cu comandantul regimentului, colonelul B. Soldații din batalionul nostru, care așteptau și ei cu nerăbdare o asemenea noutate, au cerut să asiste, ceea ce li s-a încuviințat. Oamenii s-au așezat pe pajiște în partea deschisă a șopronului.
(...) Primul cîntec executat a fost Serenada lui Gounod*. (...) A urmat apoi la rînd Steluța, și la urmă Ciocîrlia, care s-au bucurat de același mare succes.
(...) Toată lumea prezentă, curioasă și nerăbdătoare să audă citind pe un scriitor cunoscut de care se spunea că este neîntrecut în arta cititului, a ocupat locurile într-o liniște desăvîrșită, dînd posibilitate fratelui meu să facă lectura în condiții prielnice. A citit întîi nuvela Mînia moșului din volumul Povestiri din război, și apoi Capra cu trei iezi de Creangă. A ales aceste două lecturi ca să facă plăcere invitaților, dar mai ales concentraților. (...) Asemenea șezătoare a lăsat o impresie adîncă rezerviștilor din batalion, încît multe zile după aceea a fost subiect de vorbă între ei, cu toții găsind că în viață există plăceri pe care nu oricine are prilejul să le cunoască.
Așa a decurs viața batalionului nostru în aceste lungi concentrări care au durat pînă la 1 februarie 1916.
(...)
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București,
pp. 116-131.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu