<
După ce fratele meu* s-a mutat la Iași, în toamna anului 1918, i-a trebuit ceva vreme să-și organizeze noua din dealul Copoului. Punînd totul la punct, a început în timpul ce-i rămînea liber, să frecventeze în afară de cercul de la revista "Viața Românească"** și alte cercuri care nu aveau caracter literar. Două din ele - cercul de șah de la Traian*** și Cercul Vînătorilor*** - îl atrăgeau prin specificul lor, care-i satisfăcea pasiunea pentru șah și vînătoare, găsind între membrii de aci tovarăși tot așa de pasionați pentru aceste două sporturi: unul de natură cerebrală și altul de natură fizică, în aer liber.
Cînd s-a hotărît să frecventeze Jockey-Clubul, mai întîi ca invitat, apoi ca membru propus de grupul intelectualilor de acolo, a făcut acest pas ca scriitor care, împins de puterea sa de creație în continuă frămîntare, simțea nevoia de a observa îndeaproape un nou mediu social ce-l interesa: societatea ieșeană, așa-zisă selectă, de după primul război mondial. Jockey-Clubul își avea sediul într-un local propriu, socotit pe atunci printre construcțiile moderne ale orașului, atrăgînd atenția trecătorilor prin poziția ce ocupa și prin folosirea în dublu scop: club și cofetărie. Clădirea era așezată în colțul din dreapta al străzii Lăpușneanu, acolo unde se întîlnește cu strada Copou, și se compunea dintr-un parter și etaj. Parterul, cu vitrinele și ușile lui mari, era amenajat anume în scop comercial. Aici era instalată o cofetărie de primul rang, al cărei concesionar de atunci, numit Tufli, era oblgat să furnizeze membrilor clubului, la cerere, produse de cofetărie și aperitive. Etajul, ocupat de club, avea un hol mare și trei sau patru săli spațioase, luxos mobilate, cu o verandă mare înspre strada Lăpușneanu.
Cîtăva vreme după constituirea lui - și de la această dată se scurseseră cîteva decenii -, Jockey-Clubul, fiind patrinat de rege, a fost socotit un cerc select cu un nunăr limitat de membri - pînă la cel mult o sută. Și, conform statului inițial, transformat cu timpul în tradiție, nu puteau pătrunde decît anumite persoane, care se bucurau de o situație socială deosebită și de avere: boieri încă avuți, actuali și foști înalți demnitari, influenți, în stare să procure fonduri de susținere la nevoie; apoi ofițeri superiori - de obicei generali - și, în sfîrșit, cîteva personalități care se impuneau prin valoarea lor intelectuală, ca: scriitorul Nicu Gane*, istoricul A. D. Xenopol**, renumitul profesor și om de știință Petru Poni*** și nu nai puțin apreciați, ceva mai tîrziu, alți doi profesori: Matei Cantacuzino* și Dimitrie Alexandrescu, poreclit "Tololoi".
(...)
Dar ca și în alte cercuri sau cluburi, și la Jockey, nu după mult timp, s-a împămîntenit o viață nocturnă, unde pasiunea jocului de cărți a cuprins cea mai mare parte din membri și invitați. Viața obișnuită la Jockey începea după amiezile, cam pe la orele 5. (...) Cei cu vază și prestigiu ocupau salonul din față, unde era veranda. Aici, cu ceaiuri sau cafele dinainte, cercetau cîtva timp gazetele și revistele clubului, comentau apoi unele întîmplări ale zilei și sfîrșeau cu cîteva partide de panțarolă* sau preferans** timp de un ceas, două, după care plecau acasă.
Marea majoritate a membrilor însă, împrăștiată prin celelalte saloane, se frămînta nerăbdătoare, consumînd cîte ceva și făcîndu-și între ei confidențe în legătură cu aventurile galante avute. Dar cum se întuneca, îi vedeai adunîndu-se ca la comandă în jurul meselor pentru jocul de cărți pe bani: ecarte, pocher și mai ales bacara*, stînd pînă noaptea tîrziu, cînd un observator cît de puțin atent putea să vadă cum slăbiciunea omenească se transformă într-o patimă fară leac. La această viață nocturnă se adunau de obicei mulți membri și invitați: proprietari de moșii grevate de datorii mari, diverși oameni de afaceri, boieri scăpătați, în speranța unei șanse cu ajutorul căreia să-și refacă în parte starea materială pe drojdie.
Cu timpul, prin dispariția întwmeietorilor, tradiția a slăbit, și componența clubului a luat o altă înfățișare. Așa că în vremea cînd fratele meu a început să frecventeze acest cerc, printre membri se găsea un grup de intelectuali: profesori, medici, magistrați, avocați, ingineri, literați, apoi veniseră cîțiva mari industriașii, conducători de bănci și oameni politici cu priză în partide. Totuși, datorită urmei de tradiție care mai ființa, aproape jumătate din numărul membrilor o constituia încă urmașii fostelor familii boierești, mulți scăpătați materialicește, dar dornici de a se număra printre membrii selectului club, socotind că prin această calitate își mențin un rang mai deosebit în societate.
Unii din acești urmași erau fără ocupație, trăind din veniturile modeste ce le mai rămăsese, la care reușeau să adauge și unele mijloace de trai dubioase. Alții se văzuseră siliți să prinească slujbe modeste, vremelnice, la stat sau la epitropia Sf. Spirudon, datorită legăturilor de familie cu unii oameni ai zilei sau protecției politice, în care un rol însemnat îl jucau "damele voalate". (...)
În contrast cu această lume de suflete moarte, un grup de intelectuali găsea aici unele mjloace de distracție și ocazii de întîlnire ce prilejuiau dese discuții și păreri asupra problemelor ce frămîntau țara pe atunci. Printre aceștia țin să amintesc de cîțiva pe care i-am cunoscut mai bine.
Profesorul Ioan Simionescu*, om de știință, un aprig și neobosit luptător pentru popularizarea științei și culturii în straturile cît mai largi ale poporuui, calități ce-au trezit un răsunet adînc în sufletul fratelui meu.
Profesorul Eugen Herovanu**, un intelectual distins, cu vederi democratice. În tinerețe s-a relevat prin cîteva producții literare gustate de cititori. (...) Ca avocat, nu căuta clientelă, deoarece îi repugna vorbăria goală. Era însă căutat în procesele grele, în care prin concluziile limpezi și juste ce punea ajuta mult oe magistrați.
În acest mediu, fratele meu venea în zilele programate spre seară pe la orele cinci, făcîndu-și partidele de panțarolă sau preferans cu partenerii cunoscuți, și rar se întîmpla să stea peste ora zece. Obișnuiam să-l însoțesc numai pînă la club, iar alteori treceam pe acolo să-l întovărășesc la întoarcere acasă în deal la Copou. Cîteodată trebuia să aștepr să-și isprăvească o partidă începută, și în asemenea împrejurare, asistînd la joc, făceam cunoștință cu unii nembri care mă îndemnau să intru în rîndurile lor, iar pînă atunci mă invitau să iau parte la joc, dacă doream. Eu nu jucam nici panțarolă, nici preferans, dar la invitația ce mi s-a făcut, că poate vreau să joc biliard pe consunație - joc la care aveam oarecare îndemînare -, din politețe am acceptat, jucînd astfel de cîteva ori, rămînînd ca în ce privește cererea de admitere ca membru să mă mai gîndesc.
(...)
După cîtva timp, fiind întrebat de cîțiva cunoscuți de ce nu se mai arată pe la Jockey, fratele meu le-a explicat motivul.
- Ei, cucoane Mihau, replică unul. Nu o lua nata așa în tragic, căci orice pădure are și uscături!
- Da, într-adevăr, știu că orice pădure are și uscături, dar la Jockey-Club sînt prea multe și nu mă mai simt bine între ele! răspunse fratele meu cu un ton mai apăsat ca de obicei.
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 148-15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu