„Popasuri stelariene” (DRĂGĂNESCU 1991)

Ion Drăgănescu, Popasuri  stelariene, „Tomis”, Constanța, noi.-dec. 1991

Pe Stelaru l-am cunoscut la Cernăuți în 1942. Era în timpul războiului când Bucovina revenise la patria mamă și Cernăuțiul își vindeca rănile după subjugarea sovietică. Lui Stelaru îi apăruse aici, la editura „Bucovina”, volumașul de versuri „Noaptea geniului” și venise să-și primească drepturile de autor. Subțirelele drepturi l-au ținut o săptămână și s-au irosit la „Pajura neagră”, o locantă patronată de Ion Maicon, care patrona și Teatrul Național cernăuțean. Prietenia cu el am legat-o în subredacția ziarului „Capitala”, gazetă bucureșteană care edita aici un supliment, „Capitala la Cernăuți”. Șeful subredacției era Vasile Porumbiță, dar munca redacțională o desfășura un mare gazetar, Sandu Pană. Câteva luni a colaborat aici și Stelaru cu reportaje de senzații din viața cernăuțeană. Dar într-o bună zi și Stelaru a dispărut. S-a întors la București fiindcă așa îi era firea: un veșnic nestatornic.

Fac aici un popas spre a vă spune că Stelaru, pe lângă marea lui împătimire pentru poezie a fost și un foarte talentat reporter. Colaborările lui în pagina II a ziarului „Timpul”, pagină intitulată „Popasuri” de care răspundea Gheorghe Dinu, alias Ștefan Roll, precum și în alte publicații ale vremii, îl situa în apropierea lui Blaga, Jebeleanu, Fox-Brunea și alții. Numai că el era un sporadic, nu persevera în acest gen. Și pentru că tot sunt în „respiro” să vă mai dau și alte amănunte. Stelaru era un mare îndrăgostit de artele plastice și muzică. A fost prieten statornic cu toții pictorii și sculptorii generației sale. Dar, dintre toți avea o pasiunea pentru Baba, Ciucurencu, Piliuță, Vlad, Caragea, Vlasiu. Muzical - pentru Enescu. Îmi spunea odată, după un concert al lui Enescu la Ateneu, în care marele muzician dirijase. „Când ridica mâinile, le cobora și iar le urca în văzduhul simfonic, mă cutremuram, aveam revelația că-l pe Mefisto, un Diavol sublim, pământean, dialogând cu cerul”.

Ne-am văzut în 1946, la București. Era același sfios, fugind chiar și de umbra lui, același înnegurat chiar și în zile însorite, același neînțeles și neajutorat. Ne-am cinstit, din puținele „foloase” pe care le aveam eu, împreună și cu actorii, și ei scăpătați, Petrică Aron și Tomazoglu, la o bodegă cu firma „La vaporul națiunii”, unde poposeau, aproape zilnic, Păstorel și Tudorică Mușatescu. I-am propus lui Stelaru să vină la Constanța. Nu mi-a răspuns, dar în ochii mai totdeauna cețoși, am văzut un licăr de lumină - semn că încuviințase.

Nu de mult timp, s-a ținut de cuvânt, a venit mai întâi la Negru Vodă, unde soția lui vremelnic a profesat al catedră, și apoi la Constanța. Aici a fost primit cu multă dragoste de foarte tinerii ucenici în ale scrisului și cu afecțiune și prețuire de către decanii de vârstă ai literelor constănțene: Al. Gherghel, Grigore Sălceanu, Mircea Mărcoi, Al. Pop-Scărișoreanu, Titus Cergău, Al. Aldea, Ion Dumitrescu Frasin, Aurel Dumitrescu, Al. Dratski.

După constituirea Uniunii Scriitorilor, prima filială a fost Filiala Constanța, pe care ne-a nășit-o Eugen Jebeleanu, trimis de la centru, și care l-a investit pe Dimitrie Stelaru ca secretar al Filialei.

Aș putea spune că anii 1948-1951 au fost fertili pentru existența filialei scriitoricești constănțene. Au apărut mai multe plachete de versuri, revista „Pagini dobrogene”, o culegere de versuri închinate lui Eminescu, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naștere, culegere prefață în versuri de Stelaru. În această perioadă Stelaru a devenit tată. S-a născut Eumene.

Rog cititorii să-mi ierte această stufoșenie de date și amănunte pentru a realiza aceste câteva pagini memorialistice. Existența lui Stelaru la Constanța însă necesită un studiu mai amplu. Poate cu un alt prilej, și dacă mi-o îngădui Dumnezeu, voi vorbi și despre alte popasuri stelariene.

Cenzura comunistă în România (PORUMBOIU 1991)

Arthur Porumboiu, Întunericul roșu. Ghilotina cenzurii, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1991, p. 4.

Cenzura cuprindea mai multe faze și toate aveau un singur rol: de a-l deruta pe autor, de a-l face sclavul unei stări aflate sub ghilotina Fricii. Și a Nesiguranței. În felul acesta, el, autorul, putea fi mai ușor manevrat și în cazul că s-ar fi revoltat (și se întîmplau și asemenea situații), se autodescoperea ca „nefiind pe linie” și asta îl făcea și mai vulnerabil.
Voi reda cîteva din „treptele” pregătite cu multă grjă de cenzură (prin zeloșii și necruțătorii culturnici). Astfel, prima fază consta într-o replică de genul „Asta nu merge! E prea întunecată, și-acum vin evenimente mărețe”(Mereu se găseau „evenimente mărețe”, iar autorul se izbea de ele ca de o stîncă de bazalt care-l umilea și, de multe ori, îl înfrîngea). Asta ți-o spunea redactorul de revistă și-ncerca să-ți „smulgă” ceva luminos și... patriotic. Și reușea fiindcă altfel nu intrai „în spațiul vital”.
Treapta a doua ținea de o situație mult mai dramatică, mai tulbure, fiindcă adevărații și puternici cenzori abia în acest stadiu intrau în scenă. Deci, redactorul îți reținea (cînd credea că trebuie s-o facă) textele pentru revistă sau carte, dar acest texte erau citite de oameni specializați în detectarea tuturor nuanțelor de ordin politic. Ei citeau cu toată atenția și cu un fel de voluptate guvernată de ideea că fiecare pagină poate ascunde (dincolo de cuvinte) o primejdie împotriva Puterii comuniste.
M-am convins de aceasta într-o situație care, atunci mi s-a părut aproape nefirească, stranie chiar. Dusesem, așadar, chemat la Securitate și doi ofițeri (cărora nu le dau numele, fiindcă au fost, totuși, delicați și în afara unor avertismente nu mi-au produs mari leziuni sufletești) au avut cu mine o discuție literară. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că ofițerul superior care conduce discuția știa mai multe lucruri despre activitatea mea literară decît știam eu însumi. Astfel am „aflat” unde și cînd am debutat, revistele-n care publicasem și, evident, cărțile tipărite, precum și ecouri din presă.
Cenzura deci a existat și a funcționat (uneori) cu precizia ghilotinei. E adevărat, însă, (și) că uneori a dat dovadă de „slăbiciuni”. (Era nevoie să se creeze iluzia unei anume libertăți de creație, nu?), astfel explicîndu-se apariția unor cărți valoroase, fapt atît de evident încît nu mai e nevoie de argumente. Spun asta, mai ales, pentru aminti grandomanilor care țipă, acum, cum că e nu s-au realizat din cauza Cenzurii roșii cînd, de fapt, ei n-au avut talent, n-au avut nimic de comunicat (dovadă că Democrația nu le-a schimbat statutul) și-n cazul lor cenzura artistică (despre aceasta-i vorba) e o terapie necesară. Și va fi și de acum încolo, deoarece nu de subproduse artistice au nevoie cititorii, ci de lucrări adevărate, în care să-și regăsească sufletele proiectate-n lumea pe care o trăiesc.
Dar ar fi nedrept și neadevărat să spun că odată cu Revoluția din Decembrie „ghilotina” cenzurii a încetat să mai lucreze. Ea și-a pus doar o nouă mască și acționează cu o virulență înspăimîntătoare. Și-a schimbat însă modul (și domeniul ) de a acționa: pe vremea dictaturii ea viza numai elementul politic, spaima unor a de a nu se strecura vreo aluzie sau (Doamne ferește!) chiar vreo imagine vizibilă a cumplitei realități în care se zbătea poporul român, pe cînd acum Cenzura s-a... rafinat, și-a intrat în domeniul monstruosului. Adică, mai clar: poți scrie aproape tot ce vrei, poți să-l vizezi în ceea ce scrii chiar pe președintele Iliescu, și nu vei fi oprit, dar s-a instaurat cenzura economică. Manifestată prin scumpirea înfricoșătoare a hîrtiei (1 kg de hîrtie bună costă cam cît 1 kg de carne!) și, de asemeni, lupta pentru spațiul tipografic a devenit feroce. Fițuicile fără valoare apar (băieții „ung” mîinile murdare), iar cărțile așteaptă și... rareori se-ntîmplă să iasă la lumină, într-un termen normal. Este cea mai cumplită perioadă din Istoria Culturii române. Fiindcă, acum, nu-i mai citim pe Eminescu și Tolstoi ( se tipăresc tot mai rar și mai greu titanii literaturii), dar citim (tipărim) cu frenezie „Crimele familiei Borgia” sau... „Confesiunile uni reacționar”. Trist,  e inadmisibil, dar... cu libera inițiativă (stimulată „de sus”) nu-i de glumit. O întrebare, totuși, se pune: „unde vom ajunge?” E clar că eliminînd din viața noastră CULTURA prin care s-a edificat totdeauna poporul român, nu ne rămîne decît mlaștina unei înfundături ignorabile. Și dacă vom continua să aplicăm cenzura economică valorilor adevărate, cei din viitor ne vor judeca fără cruțare. Și va fi dreptul lor, pentru că e de neconceput să i se maculeze poporului român tocmai Spiritul. Oare, chiar dorim să ne anulăm (printr-o politică aventuristă și utopică) tot ce avem mai bun? Nu-i exclus, atîta vreme cît faptele ne izbesc zilnic și ne țin într-o continuă stupoare. Dar, eu, în naivitatea mea, voi continua să strig: „Opriți sarabanda! Salvînd Spiritul ne salvăm pe noi înșine”.
Nu cred că toți ochii vor fi „ochi” și nu cred că toate urechile vor fi blindate cu plăci ermetice. Deci, visez intrarea (reintrarea) în normalitate.

Traducerea în România postcomunistă („Tomis” 1991)

Ștefania Mincu, Cine, cum și ce traduce. Anchetă „Tomis”, „Tomis”, Constanța, XXVI, 261, noiembrie-decembrie 1991, 10-11.

În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum  la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o  parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care  nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de  „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă  oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.