„România NATO” (ISPAIM 1999)

 Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, România NATO. Parteneriat și cooperare, Ed. Militară, București, 1999

7 secretar de stat pentru politica de apărare Ion Mircea Plângu, Cuvânt înainte 

13 1.col. Nicolae Uscoi, România și accederea într-un NATO în transformare

22 2.I. M. P., România și accederea într-un NATO în transformare

28 3.Constantin Dudu Ionescu, Parteneriatul pentru pace - parteneriat pentru democrație

36 4.dr. Ioan Mircea Pașcu, Securitatea europeană și extinderea NATO

39 5.George Niculescu, Elemente ale noului concept strategic al NATO

43 6.gl. bg. dr. Mihail E. Ionescu, Componenta militară a strategiei României pentru aderarea la NATO

56 7.gl. bg. dr. Simion Boncu, Relațiile militare ale României cu statele membre și partenere

73 8.dr. Adrian Pop, Funcțiile NATO în era bipolară și după

82 9.col. dr. Constantin Moștoflei, Extinderea NATO și exigențele aderării la Alianță

90 10.Lucian Vreja, NATO și pacea Europei

104 11.Adina Tăgârță & Ana Serafim, Importanța Parteneriatului pentru Pace la întărirea stabilității și securității europene

115 12.cpt. Vasile Murariu, Procesul de adaptare internă și externă a Alianței Nord-Atlantice la provocările noului mediu de securitate internațională

125 13.col. Ilie Tănase, Reforma și modernizarea armatei României din perspectiv aderării la NATO

136 14.lt.col.dr. Ștefan Pâslaru, Evoluția relațiilor România-NATO

150 15.lt. col. Mihai Velea, Participarea Armatei României la acțiuni sub egida Parteneriatului pentru Pace

160 16.Lt. cdor Cristian Mureșeanu, Realizarea interoperabilității Armatei Române cu structurile NATO

173 17.lt. col. Teodor Repciuc, Transparența politicii de apărare și a bugetului Ministerului Apărării Naționale

187 18.Șerban Pavelescu, Buna vecinătate - factor important în asigurarea integrării României în NATO

197 19.Conceptul Strategic al Alianței Nord-Atlantice (Washington, 23-24 aprilie 1999)

217 20 Planul de acțiune pentru aderare (MAP)

217

„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)

 Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999

Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.

Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.

Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.

Teroarea bolșevică din Ungaria în 1919 (RUSU 1999)

Titus Rusu, Băieții lui Lenin, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1999

Am citit recent o carte despre revoluția comunistă din Ungaria (martie-august 1919). Cartea este întitulată Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria de Leonard Paukerow, Cluj, Tipografia Ardealul, Institutul de Arte Grafice, 1920.
Autorul în „Cuvânt înainte” arată că a scris cartea la Budapesta, unde a fost martor ocular al revoluției, și că ar constitui o replică la articolele lui N. D. Cocea, publicate de ziarul bucureștean „Chemarea”, în care îndemna muncitorimea română să declanșeze mișcări sociale.
Paukerow este un fin cunoscător al marxismului. Citează din Marx, Karl Kautsky, Max Adler, Radek și chiar... Parvus.
Șeful tribunalelor revoluționare din Ungaria fost numit dr. Eugen Laszlo, avocat, membru al partidului comunist, vechi colaborator și prieten al lui Bela Kun. Președintele Curții Marțiale a fost desemnat Tibor Szamuely, un tânăr fanatic, fără scrupule, care la orice ocazie repeta aceleași cuvinte: „Nu vorbe ne trebuie, ci fapte. Triumful proletariatului se obține prin sânge, sânge, sânge. Cine e contra noastră e dușmanul nostru și-l vom zdrobi, oricine ar fi el”. Era un posedat.
Mai întâi, Szamuely a constituit o unitate de 200, apoi 800 de teroriști, care constituiau „judecătorii revoluționari”. Acești teroriști au fost numiți „Băieții lui Lenin” și proveneau din „marea familie a escrocilor, pungașilor, spărgătorilor, criminalilor” din Budapesta”. Li s-a dat ca reședință un palat splendid în centrul Budapestei, care a aparținut contelui Bathiany.
Palatul, în stil venețian, cu zeci de camere luxoase, avea un subsol unde erau torturați adversarii regimului belakunist. Palatul era apărat cu tunuri și mitraliere. De aici plecau grupuri înarmate de teroriști să vâneze elita societăți maghiare. Erau aduși printre alți și magistrați, ca urmare a unor resentimente din partea răufăcătorilor care au fost condamnați penal și au ajuns apoi „judecători revoluționari”. „Suspecții” erau duși în subsolul palatului lui Bathiany și „judecați” sau împușcați imediat de către „Băieții lui Lenin”.
Szamuely a selectat dintre băieții lui Lenin 28 de „teroriști ambulanți”, care se deplasau cu trenul în diferite localități. Erau bine înarmați. Aveau la ei și ștreanguri. Acești teroriști ambulanți executau pe cei condamnați al moarte, prin împușcare sau spânzurătoare. Șeful acestor teroriști ambulanți era Iosif Cserny, fost marinar, care a urmat la Moscova un curs de îndoctrinare și terorism.
La un proces ce aavut loc după înăbușirea revoluției comuniste, Ștefan Iakab, unul dintre „băieții lui lenin”, a recunoscut uciderea a 214 persoane. Iakab l-a împușcat pe Ludovic Navay, președintele parlamentului ungar, și, împreună cu alți „băieți”, a înecat 120 de țărani într-un lac. Printre alții, a împușcat doi ofițeri ai armatei ungare și un preot.
Paukerow scria că, în lipsa unei rezistențe sau chiar a pasivității burgheziei, aceste crime nu-și pot găsi justificarea, nici dacă ar fi privite prin utopia bolșevică. Și mai grav este faptul că „Băieții” erau criminali de profesie, cărora le făcea plăcere să tortureze și să ucidă.
Cserny a arătat la procesul în care a fost implicat după înăbușirea revoluției comuniste, că, unor teroriști care nu erau bine cunoscuți, pentru a li se verifica rezistența nervoasă, li s-au dat „misiuni fioroase”. Numai câțiva au refuzat să devină teroriști. Aceast organizație criminală s-a numit mai întâi „Grupul Terorist”, apoi „Secția Politică pentru Interne”, iar mai târziu „Grupul de Cercetări Penale”.
Cserny a mai declarat la proces că printre „băieți” erau unul bețiv și nebun, Groo, care l-a omorât pe Dobsa, un om pașnic, pe care l-a întâlnit plimbându-se pe malul Dunării a doua zi de Paște și nu avea acte de identitate asupra lui. Groo a primit dispoziție de la șeful său să-i aplice lui Dubsa o bătaie, însă l-a omorât în chinuri.
Tribunalele revoluționare la care erau „judecători” băieții lui Lenin, au primit ordin să condamne la moarte pe toți acuzații. Dezbaterile la acest procese trebuiau să se termine în 10 minute. Pledoaria avocatului dura un minut.
Negustorul Gustav Szigeti l-a ascuns în casa lui pe fostul ministru al apărării al Ungariei, contele Alexandru Festelich. Fapta fiind descopeită, cei doi au fost omorâți cu lovituri de cuțit și gloanțe de revolver în cap, după care au fost aruncați în lacul Balaton. La proces, asasinul a recunoscut în totalitate fapta și a mai declarat că a tăiat urechea stângă a fostului ministru pentru a o arăta superiorului său, demonstrând astfel că misiunea fost îndeplinită. Pentru această faptă oribilă, asasinul a fost recompensat cu 5.000 de coroane.
Mă întreb ce vor fi înțeles cititorii români din cartea lui Paukerow. În 1920, România era o țară de drept. Astăzi, desigur, o înțelegem perfect.
Terorismul de stat a fost temenic teoretizat. Marx a scris că „Violența este moașa cu ajutorul căreia se naște noua societate”. Troțchi scrie că Lenin ar fi afirmat: „Ce-i nebunia asta? Cum să facem revoluție fără să executăm pe nimeni? Vor fi împușcați toți cei care nu se vor supune”. Lenin se referea frecvent la „teroarea de masă” și la „necruțătoarea teroare de masă”. Frica este cel mai puternic mijloc politic”, scria Troțchi. Într-o scrisoare către ministrul justiției Kurski, Lenin cerea ca „execuțiile să fie extinse”. Îndrăciții băieți ai lui Lenin s-au conformat întocmai ordinelor mentorilor lor.