„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)

 Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998

La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri. 

L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul.  Numai că, așa cum avea să (...).

Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.

După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.

O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar. 

(...)

„Catalonia” (ARGHEZI 1998)

 Baruțu T. Arghezi, Ritmuri spaniole, „Tomis”, Constanța, noi. 1998

Drumul din Franța spre Spania, pe malul Mediteranei, trece prin punctul de frontieră Portbou spre Lansa și Figueras, pentru a continua spre splendidele plaje de la Cadaque, Emporia Brava sau Calelia de Palafrugell, ajungând într-o adevărată patrie a turismului, care este Costa Brava. Din punct de vedere geografic și administrativ, aceasta face parte din litoralul provinciei Gerona, integrată în partea de nord a Spaniei, numită Catalonia, o zonă în care descoperim încântătoare localități balneare moderne într-un exuberant decor vegetal mediteranean, din care nu lipsesc remarcabile mărturii istorice și de cultură ale vechilor greci și ale romanilor: Saint Feliu de Guixois, Palafrugell, Tamariu, Bagur, Estaritit, Escala sunt tot atâtea oaze de frumusețe. În localitatea Ampuria au fost scoase la lumină vestigii arheologice considerate a fi printre cele mai importante din zona occidentală a Mediteranei. Orașul a fost locuit de vechii greci din sec. V î. H., devenind apoi bază navală romană, pentru ca în secolele următoare să ajungă o importantă comunitate creștină și, mai apoi, un centru de prim rang al vizigoților, distrus în sec. IX de pirații normanzi. Renăscută, Ampuria își trăiește azi a doua tinerețe.

Costa Brava, bijuterie a Spaniei de nord, unde natura pare a se fi luat la întrecere cu ea însăși!

Catalonia. Localnicii îl pronunță „Catalunya” cu un accent străvechi, regăsit și în graiul popular românesc, în zona Olteniei; deși pare uimitor la prima vedere, vorbirea țărănească a catalanilor cuprinde, în expresii locale, în proporție de 5%, după părerea unor reputați lingviști, cuvinte și expresii des folosite de olteni și maramureșeni! Legiunea XIII Gemina a lui Traian, deplasată în Dacia, a cuprins mai mult ca sigur, un amestec uman nord-spaniol...

La Ampuria, în vechea biserică ridicată în piatră dură, cu sfinți nemișcați de câteva secole și lespezi șterse de morminte schivnice, intrăm cu gândul la cei care nu mai sunt de mult printre noi. Altarul, bogat în sculpturi, este îngrădit cu bare de fier răsucit, spre a împiedica jaful presupus al celor fără credință. În stânga se afla poarta de intrare în vastele încăperi care adăpostesc tezaurul creștin: potire de aur, coroane împărătești, cărți sfinte cu coperți de argint, veșminte preoțești țesute cu fir cu aur și bogat împodobite cu pietre prețioase, incunabule, sumedenie de odăjdii de preț...

Descoperim și detalii „lumești” logodite cu sfântul lăcaș: o „sfântă” tejghea, unde se vând imitații bisericești bogat colorate și sofisticate, Madone și Criști, cruciulițe stilizate, cărți poștale și cărțulii de rugăciune... Pe o ușiță laterală se ajunge într-o curte îngustă, oferind privirii spații medievale. Pașii noștri răsună pe dalele de piatră aidoma isonului șoptit în admirație divină. Câte zeci de mii de pași or fi călcat pragurile tocite de vreme, câte sute de mii de rugăciuni s-or fi înălțat către cer dintre zidurile acestei cetăți de credință creștină?  Șoaptele noastre se pierd printre coloane și volute, împreunate, spre acoperișurile lui Dumnezeu, străjuite desigur, de aripile îngerilor păzitori...

În centrul localității Toroella de Montgri, într-o impunătoare biserică medievală cu ziduri cenușii strânse în brâie ca de cetate, edificiu cu ziduri cenușii datând din secolul XII, are loc a XII a ediție a Festivalului muzical internațional. Este seara închinată Sonatelor de Bach, având ca interpreți doup celebrități mondiale: Radu Aldulescu la violoncel și Rafael Puyana la clavecin. Biserica este arhiplină. Suntem invitații marelui violoncelist român, pe care l-am întâlnit întâmplător în acea zi într-un edificiu al administrației locale. Ne-am îmbrățișat ca niște vechi prieteni împătimiți într-ale artei, evocând momente momente spirituale bucureștene comune. L-am regăsit pe R. Aldulescu tocmai aici, în nordul Cataloniei, cu sentimentul regăsirii unui simbol pierdut în negura timpului și a evenimentelor. L-am vizitat în grădina casei lui de vară, printre palmieri, măslini și trandafiri. La intrare, pe o plăcuță discretă, am descifrat nu numele lui, ci una dintre operele sale: Centrul de studii muzicale din Toroella. Surâsul și îmbrățișările sale, primirea caldă pe care ne-au făcut-o soția și fiica, ne-au adus aminte de Mărțișorul nostru, unde umbra vișinilor se împerechea cu voia bună a oaspeților de odinioară. Emoția regăsirii s-a stins în amintiri comune, aprinzându-se candela sufletului românesc. Îl ascultasem demult, în București, unde arcușul lui nu se potrivea cu „obligațiile” unui regim de comandă impusă chiar și sensibilității artistice. L-an regăsit, tânăr și zvelt în simțire, în Spania lui Cervantes și Dali, considerat a fi unul din marii artiști ai veacului nostru. Încoronat ca „Prinț al violoncelului” în Anglia, în 1967, R. Aldulescu a fost primit cu respect și ovații peste tot unde vibrația arcușului său a încântat lumea. Eminent dascăl de artă la numeroase școli renumite și cursuri, profesor la Academia Menuhin din Gastaad - Elveția, compatriotul nostru a devenit un adevărat șlefuitor de „diamante” ale muzicii contemporane. La Toroella de Montgri, el a ridicat obscurul festival local de muzică, inițiat cu ani în urmă de autoritățile locale, la rangul de eveniment muzical internațional, invitând an de an aici pritenii săi, interpreți celebri din întreaga lume, precum șu numeroși admiratori, înfăptuind un veritabil Centru Cultural Internațional susținut cu înțelepciune și generozitate de administrația locală.

Alături de R. Aldulescu, am descoperit un personaj devenit simbol al artei Renașterii șoptite pe clavecin, un bărbat rotofei și simpatic, cu o exigență artistică și măiestrie vecine geniului: R. Puyana. Interpret remarcabil al compozițiilor clasice intrate în patrimoniul universal, Puyana s-a depășir pe el însuși în concertul de la Toroella, interpretând magnific operele lui Scarlatti și ale compozitorilor spanioli din secolul XVIII. Acordurile sale cu rezonanțe miraculoase au meritat din plin ovațiile publicului, dar și îmbrățișarea noastră românească!

R. Aldulescu depășise vârsta de 70 de ani. R. Puyana bătea și el gongul anilor de glorie și înțelepciune. Amândoi însă au dăruit artei muzicale și pasionaților auditori tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, fiindcă arta lor s-a situat în acea seară printre cântările de permanență omenească și de ascultare cosmică, eternă.

Revista „Familia” noiembrie 1998

 „Familia”, Oradea, seria V, anul 34 (134), noiembrie 1998, nr. 11 (397)

Editorial
5 Traian Ștef, Despre civilizația legii

Asterisc
8 Gheorghe Grigurcu, Fișele unui memorialist (V)

Sertarele exilului
14 Norman Manea, Tăcerea blocului răsăritean

Cronică literară
17 Ioana Moldovan, Arta „fragmentului” liric (Viorel Mureșan)
19 Ion Simuț, Un realism decepționist (Cătălin Țîrlea)
23 Doina Curticăpeanu, Regia imaginii speculare (Corina Ciocîrlie)
26 Alexandra Dumitrescu, Schizoid Ocean (Ruxandra Cesereanu)

Colocviul revistei Familia - Criza romanului? (II)
30 Ovidiu Pecican
33 Florin Șlapac
34 Petru Cimpoeșu
37 Ioan Buduca
38 Tudorel Urian
41 Ion Bogdan Lefter

45 Simona Grazia Dima, Poeme

Criterion
47 Ștefan Borbely, Recitind Minima Moralia

55 Ana Stan Popescu, Poeme

Cronica ideii
56 Dorin Ștefănescu, Experiența integrală (H. Bergson)

60 Toma Grigorie, Poeme

Historia
64 Mircea Popa, Școlile din Beiuș

68 Ioan Coman, Poeme

Parada semnelor de întrebare
Dumitru Chirilă, Monica Săvulescu Voudouris despre țară și exil

78 Eugen Evu, Poeme

Remember
Mircea Morariu, Vlad Georgescu

82 Leonid Martinov, Poeme (traducere Alexandru Pintescu)

Arte
89 Ilie Beca, Confesiuni plastice
Cronică de teatru
90 Dumitru Chirilă, Priveghi la moartea iluziilor
Cartea de teatru
92 Mircea Morariu, Teatru V de Eugene Ionescu

95 Dagny Marinescu, Corespondență din Germania

97 La primire

102 Notes

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.