ANGELA BOTEZ & OLTEA MIȘCOL,
Revoluție și creație, Editura Politică, București, 1983
Cuvînt înainte (5-10)
Într-o țară în care cultura și creația constituie permanențe tematice ale filozofiei și în care sistemul unuia dintre cei mai importanți filozofi, L. Blaga, își ridică edificiul în jurul ideii de destin uman creator; într-o țară în care, de la rădăcinile ei mitice și folclorice și pînă în contemporaneitate, filozofia a păstrat ca motiv dominant actul uman institutor de valori, orice încercare de relua meditația asupra creației este un act temerar, nevoit să înfrunte riscul de a se dovedi superfluu, inutil și redundant. Impulsuri mai puternice decît reținerile ne-au încurajat însă în învingerea acestor temeri. A fost în primul rînd convingerea că reprezentînd, așa cumremarca D. Ghișe, „unul din acele trunchiuri multiseculare prin care circulă o sevă mereu proaspătă, capabilă prin însăși natura să dea naștere unor noi și bogate ramificații” (1), tema creației se cere păstrată în centrul interesului și mereu readusă în atenție. Aceasta cu atîtt mai mult cu cît, în câmpul reflecției creatoare a omului, tradiția națională ne oferă idei de o deosebită substanțialitate și modernitate.
Stimulator a fost faptul că în epoca noastră bîntuită de tot felul de crize și angoase, dar și de mari entuziasme și speranțe, de revoluții și schimbări spectaculoase, de mutații în știință și artă, necesitatea acută a unor reinterpretări ale creației apare la tot pasul.
Valoarea, dovedită și explicitată începînd cu mijlocul secolului XX, a descoperirilor, inovațiilor și invențiilor teoretice și practice pentru progresul material și spiritual al popoarelor, ne-a îndemnat și ea să adăugăm încă o pledoarie la cele existente în favoarea dezvoltării cercetărilor cu privire la creativitate, la educarea și optimizarea capacităților umane creatoare.
Anunțăm dintru început că lucrarea de față nu s-a vrut un „mic tratat”, nici „o sinteză monografică”, nici măcar o „introducere sistematică în problemele creației”, ci s-a dorit un eseu care să închege cîteva gînduri și idei inspirate de unele remarcabile contribuții românești la tema abordată, să le coreleze fecund cu unghiuri de vedere actuale, moderne în filzofia culturii, estetică sau filozofia științei.
Din gama multiplelor cupluri categoriale și noționale la care trimite problematica creației ne-am ocupat doar de cele de: natură-cultură, dat-construit, continuitate-discontinuitate, necesitate-hazard, determinism-libertate, observînd că fiecare poartă o încărcătură istorică de interpretări și numeroase semne de întrebare.
Dintre formele creației ne-am referit la cea științifică și cea artistică, privindu-le ca ilustrări ale construcției spirituale în general. Fiind partizana unei viziuni sincretice asupra creației, lucrarea a căutat un concept integrativ al gîndirii care să faciliteze desprinderea similitudinilor din procese creatoare diferite precum cunoașterea științifcă, realizarea artistică, reflexia filozofică, perfecționarea morală, organizarea politică. Din setul de concepte ce cuprinde negarea, temporalitatea, devenirea, saltul, revoluția, ne-am oprit la revoluție, întrucît le subsumează pe celelalte. La ora actuală procese revoluționare apar în cele mai variate domenii ale realității, iar termenul invadează teorii și concepții științifice, artistice, filozofice. Prin semnificarea în conținutul său a oricărei construcții și distrucții de modele, revoluația se dovedește dimensiune a esenței umane și devine indispensabilă explicării dinamicii istorice a paradigmelor culturale. De aceea nu putem ști totul despre creație dacă nu reușim să o înțelegm ca revoluție, iar spiritul revoluționar ca fiind asigurat de capacitatea creativității. Capacitatea ce aparține tuturor oamenilor în grade diferite, creativitatea se concretizează în funcția imaginativă și simbolizatoare caracteristică speciei umane, de la omul de pe stradă la geniu.
„Foc sacru” al creației, imaginația se manifestă într-un evantai larg de forme și direcții, diversele ei ipostaze - de instauratoare de valori, fondatoare a spiritului critic, de producătoare a lumii simbolurilor - favorizînd înțelegerea omului ca „existență culturală în orizontul valorilor”, ca „existență care se opune datului”, ca „existență creatoare de simboluri”. Prin imaginație, în general, prin simbolică, în special, ființa umană caută continuu stări de echilibru: vital, sociopsihologic, antropologic, între contemplativism și activism, între Eu și Non-Eu, între sensibil și rațional. Imaginația se regăsește în structura tuturor proceselor de creație și tocmai de aceea, pe baza ei am putut desprinde elementele ce asigură unitatea și specificitatea demersurilor creatoare în știință, artă și modalitățile în care anumiți factori biologici, sociali și psihologici influențează creativitatea.
În partea II a lucrării, planul de abordare se schimbă. Constantînd dintr-o perspectivă sistemică existența unei succesiuni de paradigme culturale în istoria omenirii, am căutat să stabilim locul anumitor revoluții și creații de anvergură în producerea schimbărilor paradigmatice. Ne-am oprit mai ales la aceea ce a însemnat nașterea și apoi decăderea patternului cultural instaurat prin revoluția copernicano-newtoniană pe parcursul secolelor XVII-XIX și la noua epocă deschisă de revoluția științifico-tehnică, de mutațiile științifice produse în secolul XX.
Accentul ceva mai pronunțat în economia lucrării asupra creației științifice se explică prin popasul la o perioadă din istoria omenirii cînd dimensiunea științifică a ocupat în viața societății un loc privilegiat. Dominarea scientistă și existența unui mit al raționalității științifice integrale a fost o realitate în cadrul paradigmei culturale a epocii moderne care și-a prelungit influența pînă în zilele noastre. În a doua parte a secolului XX se deschid însă căi spre o retotalizare culturală ai cărei fermenți apăruseră deja prin revoluția științifică înfăptuită de Einstein, ca și prin revoluția în genetică. De aceea, discursul nostru se referă mai pe larg la momentul Einstein și la genetica moleculară, căutînd să reliefeze mai bine necesitatea ce se impune azi de aretopi conceptual sensurile unor termeni precum echilibru, asimetrie, ordine, finalitate, hazard, de a abandona liniștea cu care s-a descifrat pînă nu demult lumea, eliberînd știința de legăturile ideologice ale secolului XVII european, pentru a căuta un limbaj universal, pentru a găsi forțe de întîlnire între cunoștințele noastre ș puterile noastre (2). Numai dacă omul va reuși să înțeleagă și să se înțeleagă cu Universul, fizic, bilogic și social în totalitatea sa, observa Malraux, secolul XXI va exista pentru omenire. Singurul producător de unelte și de mijloace de comunicare este un ascultător „poetic” al naturii, dar și un distrugător potențial al ei. El a realizat deja capacități de hiperproducție, de hiperinformație, de hiperdistrugere, de aceea numai reechilibrarea îl mai poate salva, iar pentru aceast viziunile integratoare asupra lumii îi sînt indispensabile. Omul trebuie să înțeleagă că fiind constituit de materialitate, intelectualitate, creativitate și moralitate, perspectivele totalizatoare, globalizatoare asupra destinului său creator și revoluționar nu sînt doar afaceri ale cunoașterii, ci ale întregii sale conștiințe. Mutațiile în știință și în artă se cer interpretate în contxtul transfeormărilor generale ale societății care au loc prin „valuri de civilizație”, prin „mari tranziții” între ere numite agrare, industriale, informaționale sau altfel. De aceea, la ora actuală, revoluția în concepte, schimbarea raționalității morale, a criteriilor culturale trebuie incluse, alături de progresul tehnologic, energetic, comunicațional, între forțele ce construiesc lumile posibile ale viitorului.
În atari condiții, interpretarea marilor revoluții în istoria gîndirii ne-a condus inevitabil dincolo de limitele modificărilor în modalitățile cognitive, la schimbările filozofice, culturale și de civilizație. Iar de aici s-au desprins probleme cu privire al raporturile dintre creație și producție, dintre industrializarea tehnică și cea culturii, dintre creație-receptare și producător-consumator. Mutațiile în cultura contemporană au impus și tratarea interpretării diversificate pînă la polaritate a convergenței artei cu știința.
În încheierea lucrării, revenind la determinările prin factori exogeni ai creației, am încercat o privire asupra interacțiunii dintre condiționarea socială și libertate în artă, dintre hazard și necesitate în procesul devenirii științifice,asupra imperativului major a epocii noastre: dominarea social-umanistă a marilor schimbări revoluționare pe care le poate produce azi creația tehnică, științifică, artistică.
În afara acestei perspective supra revoluției și creației, pe care am dorit-o închegată dintr-un unghi de vedere propriu, am căutat să prezentăm cititorului și o serie de linii de forță ale abordărilor filozofice în acest cîmp al meditației. Am făcut astfel trimiteri frecvente la viziunile unor oameni de știință (Einstein, Heisenberg, Kapița, Onicescu, Ioviț Popescu), antropologi (G. Durand, C. Levi-Strauss), esteticieni (M. Brion, G. Berger, H. Delacroix, G. Lukacs), psihologi (A. Moles, A. Osborn), epistemologi (Th. Kuhn), sociologi (P. Sorokin), viitorologi (A. Toffler), ale căror idei ni se par piloni de susținere pentru orice încercare de a interpreta azi esența creatoare și revoluționară a omului în calitatea sa de existență culturală și valorică.
Întrucît în litearura autohtonă am găsit contribuții de o remarcabilă valoare nu numai istorică, ci și actuală, am recurs uneori la paragrafe și expuneri ceva mai lungi ale ideilor gînditorilor români, socotind că ele vor aduce cititorului, pe lîngă clarificări față de concepțiile invocate, incitînd specialiștii la noi comentarii și noi interpretări ale acestora. Putem susține fără teama de a greși că întrucît în gîndirea românească creația și cultura constituie dominante tematice, iar lucrări precum cele ale lui L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, D. D. Roșca, M. Ralea, Ath. Joja, L. Rusu, D. Ghișe poartă o sevă ideatică vie, valorificarea tezaurului lor de profunde nuanțe și nu rareori originale interpretări asupra celei mai sublime și esențial omenețști dimensiuni, creația, ne revine încă tuturor ca o îndatorire.
(....)
n. 1 = D. Ghișe,
Cîteva considerații despre cultură și valoare, „Creație și ideație”, Minerva, București, 1971,p. 16
n. 2 = Ilya Prigogine et Isabelle Stengers,
La nouvelle alliance, Gallimard, Paris, 1979.
Partea I
Capitolul 1
1.Creație, revoluție, creativitate
(11) În imensitatea Universului, omul se află în fața „neprevăzutului iremediabil” și a unei lumi infinite de posibilități bune și rele. Nevoia de a fixa într-o formă, într-o ordine a adevărului, frumosului și binelui această existență proteică a dat naștere și științei, și artei, și moralei. Dorința de a surprinde și a stăpâni spiritual totalitatea Universului a născut filosofia. Toate idealurile omului sînt proiectate în sfera posibilului imaginabil și constituie deci orizonturi ale creației. Întreaga lume umanizată se constituie drept rezultat al proceselor creatoare. CREAȚIA unifică formele culturii și le diferențiază în același timp. Ea naște acel câmp cultural global în care arta, știința, filosofia, practica se află în interacțiune . Ea dă atît stilului specific fiecăruia din aceste subsisteme, cît și stilul general al sistemului cultural constitui într-o anumită epocă sau zonă spațială a evoluției omenirii. Creația este cea care naște, impune, dar și distruge o anumită cultură. Ea este
esența dinamicii culturii.
Distrucție și construcție uneori concomitentă de arhetipuri și modele, creația se află cuprinsă în orice proces de revoluționare socială, cognitivă, artistică.
Din cele mai vechi timpuri și pînă azi, filosofii s-au întebat frecvent asupra izvoarelor, motivațiilor, naturii creației umane, diversitatea covîrșitoare a răspunsurilor conturînd cîteva imagini ale creației: dar al zeilor, har dumnezeiesc, „joc secund” prin care geniile alese de divinitate construiesc un „alt cosmos” sau capacitate naturală a omului prin care-și satisface anumite necesități practice, bio-psihologice, sociale. (...)
Partea II
Capitolul 4. Determinism și libertate, necesitate și hazard în creație
(212) (...) Cultivat în sine, spiritul științific conduce chiar el la alienare, la fetișism, la scientism, schematism, rigiditate pozitivistă. Obiectivitatea științifică nu trebuie înțeleasă ca indiferentism și ermetism și nici rigoarea științifică drept tehnicism și uscăciune.
După cum am mai spus, pentru ca știința să-și poată impune stilul rațional este necesar un curent de opinie în favoarea ei, un climat receptiv la asimilarea valorilor științifice.
(...)
În loc de încheiere (213 -219)
Incursiunea noastră asupra locului creației și revoluției în dinamica culturii nu a reușit să sondeze în suficientă măsură devenirea, contradicția, prrogresul - categorii filosofice de mare semnificație pentru tema lucrării. Pe toate trei le găsim plasate în orizonturi științifice și filosofice de acută modernitate, după cum le descoperim ca dominante ale concepției unor gînditori români de marcă - C. Noica, Stephane Lupasco, Mircea Florian - adeverind predilecția de care vorbeam a filosofiei românești pentru creație în cele mai diferite ipostaze. Tocmai de aceea ni se pare nimerit să încheiem cartea de față cu o deschidere. O deschidere spre aceste puncte categoriale în care filsofia bazată pe știință, gîndită azi de unii autori ca o nouă filosofie a naturii, se întâlnește cu perspectivele de filosofie generală amintite. Astfel, dacă din unghiul de vedere al reflexiei epistemologice, Prigogine punea în cadrul funcționalității cuplurilor categoriale materie-devenire, existență-schimbare un accent deosebit pe devenire, schimbare, asimetrie, din perspectivă filosofică generală C. Noica (1) scrie că devenirea precede ființa și neființa, presupunînd schimbarea, prefacerea, succesiunea, dezvoltarea, desfășurarea, evoluția, transformarea, fără să se identifice cu nici una din ele și existînd numai în totalitate. „Ceva care devine se așează statornic ca totalitate. Ființa și neființa nu fac ele devenirea, ci se desprind din ea. Ființa se ivește ca noutate.” (2)
O așa numită „Nouă filosofie a naturii” susține astăzi din unghi de vedere științific că spațiul și timpul nu ar fi recipiente unice ale desfășurării evenimentelor, ci manifestările multiplicității și ireversibilității lumii, iar hazardul asemenea cu sensibilitatea, memoria, comunicarea la distanță ar depăși granițele materiei vii, fiind la rîndul lor specifice întregii naturi. În aceeași viziune realitatea este gîndită ca o totalitate organică, în care anumite sisteme în stare de neechilibru produc noutate, fiind sisteme creatoare. În spiritul acelorași idei, Noica remarcă: „Devenirea totuși pleacă de sub om, de la la lucruri, chiar de la cele inerte. Căci la fel cum ce e om poate să nu aibă parte de devenire, ceea ce e inert poate să intre în schemele ei care păreau să fie privilegiul vieții. De asemenea, privilegiu se învrednicește și materia haotică, aducînd astfel devenirea și căutarea în propria lume” (3). Noutatea și pregătirea ființei prin devenire în universul cunoscut le aduce întîi unda din fizică. Ea este un fel de a fi întru vibrația inițială, reluată și ducînd la devenire în puritatea ei elementară, devenirea identică. Un fel al devenirii este organicul, care se instituie prin a fi într-un cod genetic. Devenirea este aici diversificare instituind ființa care crește, sporește, se împlinește. Devenirea organicului este devenire întru devenire, ea se păstrează și în om.
Idei extrem de interesante despre aceeași schimbare ca dimensiune esențială a lumii, despre asimetria structurală a realității și despre noutate, așa cum se manifestă ele în natură, în materia vie și în spirit, găsim și în lucrarea postumă a lui Mircea Florian (4), recent publicată. Originalitatea și modernitatea concepției expuse apare tot în legătură cu problema creației și a mișcării evolutive care, după mărturisirea utoriului, l-a preocupat toată viața. De aceea, în majoritatea raportuilor recesive (de complemenatritate asimetrică) studiate în carte se constată un fel de persitență a întrebării: cum e posibilă apariția noului? În perspectiva lui M. F. predomină, creînd asimetrei în lume, noutatea deosebirea, discontinuul, eterogenul, calitatea, schimbarea, relativul, contingența, individualitatea și sînt recesive repetiția, asemănarea, conținutul, omogenul, cantitatea, constanța, absolutul, necesitatea, generalitatea. Se pare că afirmații precum: „deosebirea pune în mișcare conștiința și universul”,„originar este schimbătorul” sînt astăzi coroborate de descoperiri în fizică și biologie. Pe de ală parte, cercetările viitorologice se preocupă intens de deosebirea dintre schimbare, evoluție, progres, noutate, considerînd că nu orice creație, orice noutate reprezintă un progres, o dezvoltare. Se discută azi despre dezvoltare sub numeroase denumiri, toate legate de inovație, ca: dezvoltare globală, alternativă, dezirabilă, autocentrată, circulară, dirijată. Apare aici ideea că în general noutatea produce iraționalul. problema s epoat ediscuta ,crdem, într-o perspectivă mai fecundă dacă pornim de la păreerea lui M. F. , potrivit vcăreia noutatea constitui începutul și sfîrșitul inteligibilității și numai prin superstiție s-a instaurat ideea că doar persistentul, constantul repetiția sînt inteligibile. De fapt, marele mister și miracol al lumii, susține M. F., îl constituie repetiția, legalitatea, identitatea lucrurilor; noutatea legată de multiplicitate și calitate apare normal, orice încercare de stopare a ei mergînd împotriva firii naturale și umane.
Realitatea nu produce noutatea instantaneu, ci în timp. Cum se însumează cantitățile se produc și adițiuni de noutate. „Noutăți infinitezimale, un fel de cuante de noutate pot duce la noutăți izbitoare, la ceea ce s-a numit salt... O ilustrare tipică este oprirea une energii (a apei) care se revarsă impetuos cînd stăvilirea ei a atins o anumită limită. Noutatea cea mare, saltul, erupția presupun o adunare de noutate, o împiedicare a risipei lor, o acumulare. Schimbarea poate fi evoluție, dar și involuție, disoluție. Ea devine odată cu omul contradictorie.” (5)
Se discută în contemporaneitate intens despre punctul în care începe devenirea umană și despre caracteristicile ei. Specificul psihismului, scrie S. Lupasco, nu este creația pur și simplu, aceasta existînd prin eterogen și întîmplător și în lumea fizică și în cea biologică, ci tipul de creație contradictoriu care distruge și apoi produce, adică tipul revoluționar. „Odată cu creierul uman se dezvoltă o extraordinară mașinărie contradicțională, cu care omul poate detecta în mod firesc un univers obiectiv împotriva căruia el poate să lupte cu maximă eficacitate prin care își va croi drum triumfal. Uimitorul destin al omului a fost făurit tocmai de bogăția excepțională și neegalată încă pe planeta noastră a subiectivizărilor sale contradictorii.” „O descoperire în orice domeniu, practică, științifică, filosofică, estetică, are lumea originară a psihismului o polaritate conflictuală.”
Psihismul, arată mai departe S. L. (6), prin izolarea și conflictul său cel mai intens este atît de fragil și totodată atît de puternic. Fragil întrucît este minoritar față de biologicul care îl asaltează, el însuși minoritar față de macrofizic în universul nostru. Puternic pentru că înttreaga bogăție, libertatea creatoare, descoperirile ca și invențiile, într-un cuvînt activitatea umană depind de el. El este a treia materie-energie pe lîngă fizic și biologic.
Omul în mod normal, afirmă C. N. - se află în ceva stînd sub o totalitate sau alta a naturii, unde n-are ca ins nici ființă, nici neființă. Omul e astfel „numărul”, adică e un exemplar între exemplare, ca într-o strînsă teorie a mulțimilor. Închis așa, el se găsește dinainte predat statisticii. I se pot întîmpla tot felul de lucruri astfel că are parte de mișcare, schimbare, înnoire și transformare, chiar evoluție, dar nu poate intra de la sine în devenire. De unde începe devenirea, fie cea istorică a colectivității, fie cea individuală? În cazul insului e elimpede că atunci cînd intră sub atracția unui adevăr, a unui sens de viață ori a unei idei modelatoare, el înfrînge condiția de a fi în ceva, trece în cea de a fi întru ceva.
Lumea omului, judecata lui ca și cultura în întregul ei, se împart potrivit cu cele două deveniri. Partea de devenire organică e încă puternică în om. Vegetabilitatea și animalitatea, bioritmurile își pun pecetea asupra lui, manifestîndu-se uneori în zonele superioare ale existenței umane. Tehnica, de pildă, este o creație ce pare devenire întru ființă, dar riscă să rămînă la nivelul devenirii organicului (devenirea întru devenire), deoarece sporește realitatea orbește, producînd făpturi cu necesitate și fără, transformînd mijloacele în scopuri. Această devenire întru devenire a luat forme atît de rafinate în lumea occidentală, observă C. N., încît a dus în 1968 tineretul Franței la exasperare. Cînd devenirea întru devenire, stîrnită de om și suprapusă devenirii întru devenire a firii aduce cu demonia ei (cu tehnica modernă apuseană) atîta cutremur lumii, este cazul să ne reamitim de partea bună a omului în devenirea întru ființă.
Trebuie să ne raportăm astăzi la lume altfel decît au făcut-o oamenii Renașterii și știința occidentală produsă de spiritul care s-a instaurat atunci.
S-a ivit cu omul, susține C. N., și un timp al devenirii întru ființă, cu înfăptuirile lui, și cu devenirea lui rostitoare, făcînd astfel posibilă apariția în viitor a spațiului cel nou și a timpului celui nou al creației.
Că spațiul și timpul acesta nou al creției de care vorbește C. N. este unul totalizator, sistemic, gînditorul român n-o spun explicit, ne-o sugerează însă exemplaritatea pe care o găsește în Brîncuși pentru acea formă de devenire, devenirea întru ființă, similar cu filosoful matematician O. Onicescu care susțin explicit: „Modele al acestei întoarceri spre sistem sînt destule și uneori foarte ilustre chiar și în țările cele mai cotropite de civilizația analitică. Aș cita doar pe Van Gogh și Cezanne, pe J. Joyce și Picasso în epoca lui de adevăr spaniol și de plină sănătate, pentru a arăta că drumurile de prefacere de caracter universal prin efectele influențelor din adîncuri ale gîndirii, nu sînt numai deschise, dar și în mers la toate popoarele lumii” (7).
Brâncuși cu opera lui este însă cel mai puternic exemplu. Toate marile lui creații sînt expresia unei viziuni globale a existenței și a devenirii, a zborului, a păsării, a figurii, a echilibrului, a construcției, a iubirii. Nu simbolic, ci ca imagine totală corespunzătoare, care spune totul, cuprinde esența palpabilă, concretă și ideală a ceea ce ea reprezintă.
Este total nepotrivită afirmația, scrie Onicescu, că Brîncuși s-a inspirat din motivele țărănești ale artei lemnului! El s-a identificat sau, mai exact, a avut geniala îndrăzneală să rămînă identificat cu modul de a gîndi al lumii originilor sale, cuprinzînd într-un cuvînt un întreg univers, într-un dicton o regulă de viață. Formele de expresie artistică derivă de aici. Iar pentru cine crede că acest mod global, întreg, sistemic, de agîndi este doar primitiv și mărginit în posibilități, ecoul universal al artei și întreag personalitate a lui Brîncuși îi demonstrează, fără replică, capacitatea contrară: aceea a unei noi și puternice deschideri către creație, către extinderea puterilor actuale de expresie, și nu numai în artă. E pot repeta aceleași considerații pentru G. Enescu, pentru gînditorul și istoricul N. Iorga, pentru pictorul Luchian.
Este ceva izbitor, observa și C. Noica, în opera sculptorului român , pentru că făpturile și zborurile sale expimă un fel de devenire întru ființă de ordin general. „Dar coloana?” „Dacă vrea mecanicianul, acolo are cea mai splendidă desfășurar emecanică, dacă vrea organicul, vede din plin creșterea nod cu nod, vertebrarea și organul propriu-zis, dacă, în fine, vrea imaginea spiritului, găsește acolo cea mai perfectă reacție în lanț a gîndului. Vrea cumva infinitul? Dar e tocmai ce i se oferă, încapsulat acolo” (8). Nu numai că Brîncuși exprimă prin sculptură contrariul materiei de sculptat, fluiditatea, dar el merge pînă la generalitatea materiei, pînă la esența ei spre a propune prin ea contrariul. Brîncuși contopește cele două mari ordini ontologice: ființa și devenirea. Artsitul nu impune realității materiale o lume de basm, ela găsit în pietrele șlefuite de apa Jiului o expresie directă pentru un fel de devenire întru ființă a pietrei. De remarcat că reușita lui Brîncuși de a reda infinutl în finit, zborul în nemicare și în materia inertă, identitatea într-o pluralitate care să nu fie de repetiție a fost încadrată și de O. Onicescu și C. Noica între căile prin care se creeză azi un nou mod de gîndire și de expresie, cel sistemic, ca o reacție necesară la excesul de analiticitate care încă ne stăpînește.
Se schițează astfel în viziunea autorilor amintiți cîteva răspunsuri posibile la întrebări esențiale despre creație, devenire, progres: Dacă evoluția progresivă poate fi detectată doar în lumea vie, doar în lumea culturală sau în toate cele trei lumi pe care le cunoaștem: fizică, biologică și spirituală? Dacă are un anume spicific în fiecare din acest sfere și dacă acest specific este provocat de nașterea și de modul de naștere a noutății? Parafrazîndu-l pe Engels (9), am putea spune în concluzie că progresul se desfășoară pe o spirală trasată cu mîna liberă, ale cărei curbe nu sînt prea exacte. Istoria Universului pornește încet de la un punct invizibil în jurul căruia se înfășoară curbe molcome, dar tot mai largi, animate de o mișcare tot mai vie, tot mai rapidă, traiectoria străbătînd lumea fizică și bilogică, în cele din urmă trece în zbor ca o cometă aprinsă de la un astru la altul, atingîndu-și vechile orbite și întretăindu-le. Cu apariția omului se produce însă o
ieșire tangențială, după expresia lui Eminescu, de pe făgașul mișcării evolutive anterioare, născîndu-se o direcție nouă de progres de un nou tip, progresul valoric și cultural.
„Sistemul fiind o unitate, fiecare parte din el e un pahar plin la care se adaugă ceva ce s-ar vărsa pe de lături. E deajuns ca o impresie dinafară să atingă paharul plin al existenței umane ca acest pahar să se verse într-un act de volițiune și mișcare. Organismul reprezintă o sumă de puteri; dacă lucrarea unei raze se adaugă la această sumă, ea preface puterile dinlăuntrul nostru într-o mișcare ondulată, muzică sau alt produs. Pentru întreaga sumă care e o unitate adăugarea unei cantități noi e insuportabilă și trebuie să scape pe o tangentă oarecare ca exclamație, ca iritare nervoasă, artistică, scapă ca limbă, ca idee cugetată și exprimată” (10).
Realizarea esenței creatoare și revoluționare a omului în Univers se înfăptuiește deci printr-un mecanism specific apărut în această nouă direcție a devenirii, creația umană reprezentînd elementul motor principal al progresului cultural și social, ca ramificație a evoluției generale a lumii.
n. 1 = C. Noica,
Sentimentul românesc al ființei, Eminescu, București, 1978.
n. 2 = Idem, p. 181.
n. 3 = Idem, p. 190.
n. 4 = M. Florian,
Recesivitatea ca structură a lumii, Eminescu, București, 1983.
n. 5 = S. Lupasco,
Logica dinamică a contradictoriului, Editura politică, București, 1982, p. 342.
n. 6 = Idem, p. 333.
n. 7 = O. Onicescu,
op. cit., p. 531.
n. 8 = C. Noica,
op. cit., p. 193-4.
n. 9 = F. Engels,
Semne retrograde ale timpului, K. Marx & F. Engels, „Scrieri din tinerețe”, Editura Politică, București, 1968, p. 353.
n. 10 = M. Eminescu,
Fragmentarium, p. 358.
Cuprins
(5) Cuvînt înainte
I .Creație - Revoluție - Imaginație
(11) 1.Creație, revoluție, creativitate
(42) 2. Creație, imaginație, simbol
(80) 3. Creația - unitate, specificitate, procesualitate
(103)4. Creația - factori biologici, psihologici, sociologici
II. Creația - continuitate și discontinuitate, determinism și libertate
(130) 1. Revoluțiile în știință și dinamica paradigmelor culturale
(161) 2. Creație și producție. Industrializarea culturii
(176) 3. Mutații și tendințe în creația artistică contemporană. Convergențe culturale în artă și știință
(187) 4. Determinism și libertate, necesitate și hazard în creație
(213) În loc de încheiere
